Brâncuși povestindu-se lumii: „Eu nu creez Păsări – ci zboruri”

Brâncuși în atelierul de la Paris

Constantin Brâncuși, născut în 1876 la 19 februarie în satul gorjean Hobița, are o copilărie în care satul cu toate ale lui lasă urme adînci și de neșters și-l face să simtă că e parte din ceva cu mult mai măreț și mai important, ceva dincolo de aparențele lumi: „Ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat ca să fac!… Căci am venit pe lume cu o menire!” 1

În această perioadă scufundat într-o lume care părea neschimbată de la facerea ei, descoperă cu uimire nu doar timpul ori datinile ce încearcă să-l îmblînzească, ci și natura pe care țăranul o simte ca pe-un al doilea rînd de piele:

Țăranii români știu de la mic și pînă la mare ceea ce este bine și ceea ce este rău. Tablele lor de valori sunt cuprinse în proverbele, în datinile și în doctrina străbunilor – ca și în filosofia naturalității.

În 1894 e primit la Școala de Arte și Meserii în Craiova, ale cărei cursuri le termină în patru ani, deși durata normală era de cinci, iar în 1898 este admis la Școala Națională de Arte Frumoase din București.

În 1903 îi este comandat bustul generalului medic Carol Davila, care va rămîne singurul monument public din București al său. Plata ar fi trebuit să se facă în două tranșe: prima jumătate înainte, iar cea de-a doua la sfîrșit, această ultimă tranșă ajutîndu-l să întreprindă călătoria visată la Paris. Consiliul care comandase lucrarea se arată oarecum nemulțumit cerîndu-i-se ba micșorarea nasului generalului, ba schimbarea poziției epoleților, astfel că Brâncuși pleacă fără a fi plătit, povestind mai tîrziu: „Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei cîțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier pînă la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de cîțiva în rînd, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stînga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față… și dus am fost, pomenind de mama lor. 2

Străbate Europa în mare parte pe jos, cu un popas prelungit la München, iar în iulie 1904 ajunge la Paris. Trece printr-o perioadă grea, de mari privațiuni materiale, are slujbe de tot felul pentru a se întreține, dar fiorul acelei „meniri”, care atunci trebuie să fi încetat să mai fie o simplă presimțire, îl mistuie și nici un sacrificiu nu e îndeajuns:

Suferințele îl întăresc pe om și sunt mai necesare decît orice plăcere pentru formarea unui mare caracter. Și apoi eu găsesc că întotdeauna fiecare este singur de vină de tot ceea ce i se întîmplă.

Eliberează-te de pasiuni, eliberează-te de pofte, eliberează-te de greșeli” – acestea sunt trei precepte, zale și scut, pentru orice Spirit. Purtînd această armură, ești puternic în contra răului – devii invulnerabil.

În 1905 e admis la École des Beaux-Arts, iar în 1907 este primit în atelierul lui Auguste Rodin, pe care îl admira, dar de care după doar două luni se desparte cu cuvintele devenite celebre: Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres3

Din acest moment Brâncuși apucă pe un drum cu totul al lui pe care se clădește cu migală drept unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai modernismului și unul dintre cei mai mari sculptori și artiști ai secolului al XX-lea. Dacă înainte își lucra operele în lut ori în ghips pentru ca apoi să le toarne în bronz, de-acum se-ntoarce la tehnica pe care-o simțise cea mai aproape de suflet: cioplitul.

atelier brâncuși
Atelierul lui Brâncuși la Paris, sursa pixabay.com

Deși avea să fie căutat și adulat, Brâncuși va disprețui „vîlva”: „Fiindcă gloria este poate cea mai mare înșelătorie pe care au inventat-o oamenii. Oamenii se iau pe ei înșiși chiar prea în serios. Ei vor mai întotdeauna să fie cineva!…”

Întreaga lui operă va fi o continuă căutare a acelui ceva inefabil ascuns în lucruri, atît de firav și de plăpînd că, de multe ori, la cea mai mică atingere se împrăștie: “Nu îmi place să reprezint, în statuile mele, forța-mai mult mușchiulara – ci ființe care sunt eterice în sine.”

Dar pentru aceasta e nevoie nu doar de răbdare, cît mai ales de o altă deschidere a privirii peste lume și-o îndepărtare de orice imitație facilă:

“Eu nu dau niciodată prima lovitură pînă cînd piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să fac. Aștept pînă cînd imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Cîteodată durează săptămîni întregi pînă cînd piatra-mi vorbește. Trebuie să privesc foarte atent înlăuntru ei. Nu mă uit la vreo aparență. Mă depărtez cît mai mult posibil de aparențe. Nu îmi îngădui să copiez… Căci orice imitație a suprafețelor naturale este fără de viață. Nu posed idei gata făcute. Îndepărtez toate formele accidentale. Transform accidentalul în așa măsură, încît să devină identic cu o lege universală…Mă aflu pe făgașul căutărilor. Ne găsim cu toți la sfîrșitul unei mari epoci. Și este necesar să ne reîntoarcem la începutul tuturor lucrurilor, și să re-găsim ceea ce s-a pierdut”

Și e mai ales nevoie de încercări pentru a găsi nu doar calea, ci și fereastra deschisă doar celui căruia i-a fost rostuită de la începutul timpurilor:

O pasăre a intrat, odată, prin fereastra Atelierului meu. Și încerca să iasă bătînd în geam și nu găsea ieșirea – căci se lovea mereu de sticlă. S-a așezat apoi să se odihnească. Și a încercat din nou și a ieșit. Sculptura este la fel: dacă găsești acel geam (acea ieșire), te ridici înspre cer, intri în împărăția cerurilor…

E aici acel dat despre care Joseph K. aflase și el în cuvintele spuse de cel care păzea Legea; cuvinte spuse la sfîrșit omului venit de la țară și care așteptase o viață înaintea porții: „Nimeni, în afară de tine, n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec, și o încui.” 4

Opera de artă nu este însă doar descoperire a lumii, dezvrăjire a ei, distilare a esențelor și prezentare a lor în eprubete etichetate, ci este mai ales o epifanie, o prăbușire în misterul etern din spatele ei în care pînă și eul, cu toată iubirea nesfîrșită de sine, cu toate slăbiciunile nestăpînite ale aroganței, dispare:

De cîte ori m-am apucat de vreo operă, eu aveam sentimentul că un absolut se exprimă prin mine – și atunci, nu mai contam ca individ și nu mai aveam nici un fel de importanță. Aceasta ar trebui să rămînă relația fiecărui artist față cu Lumea.

Odată intrată în lume, opera devine nu doar parte a ei, ci și calea prin care omul accede la absolut:

Opera de artă trebuie să fie creată ca și crimă perfectă – fără pată și fără urmă de autor… Arta (mea) este realitatea însăși. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitate cea mai adevărată – poate în singura realitate valabilă.

Și-n același timp chintesența lumii trebuie să se piardă prin a deveni una cu opera de artă („Însă sculptura nu este altceva decît apă. Apa însăși!…”) transformînd-o în leac, căci „O sculptură desăvîrșită trebuie să aibă darul de a-l vindeca pe acela care o privește“.

Fascinat de zbor, Brâncuși va dori să-i simtă zbaterea, fie și pentru o clipă, între palme. Va sculpta păsări, ființele cele mai apropiate de esența acestuia, încercînd să se piardă în ele, să devină una cu ele:

Copil fiind, am visat totdeauna că aș fi vroit să zbor printre arbori, spre ceruri. De 45 de ani port nostalgia visului acestuia și continuu să creez Păsări măiestre. Eu nu doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însușirea în sine, spiritul ei: zborul, elanul… Nu cred că voi putea izbuti vreodată… Dumnezeirea este pretutindeni; și cînd uiți cu desăvîrșire de tine însuți, și cînd te simți umil, și cînd te dăruiești. Divinitatea rămîne în opera ta; ea este magică…

Și tocmai această căutare a lui Brâncuși Constantin Noica5 avea s-o apropie de infinitivul lung (trăi-trăire, muri-murire, ispiti-ispitire) „sub însuflețirea [căruia] lucrurile prind viață, totul intră în înmugurire, și, ca toiagul lui Moise care odrăslea, ființa lumii se preface în fire, adică într-un infinitiv lung”:

Brâncuși a sculptat germinarea, așa cum a sculptat adormirea, înălțarea și, peste tot, desăvîrșirea, ca o neîncetată mîngîiere a formelor, întocmai pietrei spălate de apă. Nu a redat zborul, ci zburatul, zburarea. Sărutul lui nu e un simbol, nici un act simplu, ci e un proces fără de capăt, o sărutare.

În ziua de 16 martie 1957, la ora două dimineața, Constantin Brâncuși se stinge la Paris pierzîndu-se pentru totdeauna în acel infinitiv lung despre care tot Noica scria că l-a căutat întreagă viață÷

Iar cel mai adevărat infinitiv lung e cel care acoperă pămîntul întreg și viețile oamenilor laolaltă, după cum se întinde peste tăriile cerului: e tăcerea. Dintre tăceri, Brâncuși a ales-o pe cea adîncă, mai grăitoare decît toate, tăcerea omului, și a sculptat-o. A tăcea-tăcere, ce lung infinitiv! Vreo mie și ceva de ani se făcuse el neauzit aici, în lumea din care avea să se desprindă, cu stîlpi de pridvoare și cu verbe cu tot, Brâncuși.

Muza adormita
Constantin Brâncuși, Muza adormită, sursa

În urmă, în lume:

Sculpturile mele sunt fecioarele mele!… Le gătesc ca de nuntă!…

________

  1. de nu-i indicat altfel, citatele sînt din Constantin Zărnescu, Aforismele și textele lui Brâncuși
  2. sursa
  3. La umbra marilor copaci nu crește nimic
  4. Franz Kafka, Procesul, trad. Gellu Naum, Editura Minerva, Biblioteca pentru toți, 1977, p. 272
  5. Constantin Noica, Cuvînt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, București, 1987, pp. 248-249

Opinii