Cehov despre cele opt însușiri ale oamenilor bine crescuți

Anton P. Cehov

Hățișurile vieții moderne, cu toate nălucirile și ispitele ei, ne fac de multe ori să uităm ceea ce este cu adevărat important, ne încurajează să ne plîngem cu fiecare ocazie și peste măsură, să ne căutăm justificări absurde ori să credem că singurul nostru țel în viață este căutarea, cu orice preț, a fericirii, deși, în urmă cu aproape două milenii, Marcus Aurelius ne-ntreba: „Deci te-ai ivit pentru a te desfătă?”.

Sîntem obișnuiți să dăm vina pe cei din jur, apropiați ori nu, pe ițele care întrețes ierarhia socială în care, de cele mai multe ori ne descoperim simple și neînsemnate fire de praf, pe neputința ori imposibilitatea de a ne împotrivi unui destin tulbure și arbitrar, pe atracția irezistibilă a plăcerilor de tot felul.

Deși știm cu toții ce se cuvine să facem, dar mai ales cum ar trebui să trăim, a ne lăsa duși de vîltoarea plăcută a amăgirii este nu doar mai plăcut, ci și cu mult mai ușor.

În 1886, Anton Pavlovici Cehov, în vîrstă de doar 26 de ani, era sprijinul familiei sale. Cu zece ani în urmă traiul oarecum confortabil în Tangarong, un port la Marea Azov, ia sfîrșit o dată cu falimentul tatălui și fuga acestuia la Moscova ca să scape de închisoarea datornicilor. Membrii familiei îl vor urma pe rînd, ajungînd să trăiască modest. Cehov a mai rămas un timp în orașul natal, dînd meditații pentru a-și desăvîrși educația. Pleacă și el după trei ani la Moscova unde urmează studii de medicină. Treptat devine principalul susținător al familiei și mare parte din ce cîștigă le e destinată lor. Începe să publice mici schițe umoristice prin diverse reviste tocmai pentru a-și mări cîștigurile. În același timp, unul dintre frații săi, Nikolai, deși un pictor de talent care promitea, se lupta cu alcoolismul ducînd o viață dezordonată, ajungînd să trăiască săptămîni întregi pe străzile Moscovei.

În martie, Cehov îi scrie încercînd să-l convingă nu doar să renunțe la obiceiurile dăunătoare, dar, mai cu seamă, să-l „trezească” și să-l îndrepte pe calea cea bună. Își începe epistola dojenindu-l părintește, dar cu oarecare fermitate, și așezîndu-i înainte, ca o oglindă, viața irosită:

Către N. P. Cehov

martie 1886, Moscova

Micul meu Zabelin! Mi s-a spus că te simți ofensat de glumele mele și ale lui Schächtel… Însușirea de a se simți ofensat e apanajul sufletelor nobile. Totuși, dacă se poate rîde de Ivanenko, de mine, de Mișka sau de Nelly, de ce nu s-ar putea rîde și de tine? Ar fi nedrept… De altfel, dacă nu glumești și te consideri într-adevăr ofensat, atunci mă grăbesc să-ți prezint scuzele mele.

De obicei, se rîde de cea ce are haz, sau de ceea ce nu înțelegi. Din aceste două alternative, alege-o pe care vrei.

Bineînțeles, cea de a doua e mai măgulitoare, dar – vai! — pentru mine, personal, tu nu ești o enigmă. Nu e greu să înțelegi pe un om cu care ai împărțit dulceața căciulilor tătărăști, a Vucinei, a limbii latine și, în sfîrșit, a vieții în comun la Moscova. Și apoi, viața ta e atît de puțin complicată din punct de vedere psihologic, încît o pot înțelege chiar și cei care n-au trecut prin seminar. Din respect pentru tine, o să fiu sincer. Te superi, te simți ofensat… Dar nu e vorba de zeflemele și nici de trăncănelile blajine ale lui Dolgov… E vorba că tu însuți, ca un om de treabă ce ești, te simți într-o situație falsă, iar cel ce se se crede vinovat de ceva își caută totdeauna justificare în afară: bețivul dă vina pe nenoroc, Puteata pe cenzură, iar cel ce fuge la Iakimanka, pentru a se arunca în desfrîu, dă vina pe frigul din sală, pe zeflemele ș.a.m.d… Dacă mi-aș lăsa acum familia în voia soartei, aș încerca să-mi găsesc scuze în caracterul mamei, în hemoptizie și altele. Lucrul acesta e firesc și e scuzabil. Așa e omul. Că te simți într-o situație falsă, e adevărat, altfel nu ți-aș fi spus că ești un om cumsecade. Dacă ți-ai pierde această calitate, de a fi cumsecade, atunci s-ar schimba socoteala, te-ai împăca și tu cu noua situație, și nu te-ai mai simți călcînd pe un teren nesigur. Că nu ești o enigmă pentru mine și că uneori ești barbar de ridicol – și asta e adevărat. Doar ești un simplu muritor, iar noi, muritorii, sîntem enigmatici numai atunci cînd sîntem proști și ridicoli 48 de săptămîni pe an… Nu-i așa?

Mi te-ai plîns de multe ori că «nimeni nu te înțelege!!» Nici Goethe și nici Newton nu s-au plîns de asta… Numai Hristos s-a plîns, dar el nu se gîndea la «eul» lui, ci la învățătura lui… Lumea te înțelege foarte bine… Dar dacă tu singur nu te înțelegi, nu e vina nimănui…

Te rog să mă crezi că eu, ca frate și ca prieten, te înțeleg și te compătimesc din toată inima… Îți cunosc toate însușirile bune, ca pe cele cinci degete ale mîinii mele, le prețuiesc și am pentru ele cel mai adînc respect. Ca să-ți dovedesc că te înțeleg, pot, dacă vrei, să-ți enumăr aceste însușiri. După mine, ești bun pînă la prostie, mărinimos, sincer și lipsit de egoism: ai fi în stare să împarți cu alții și ultima ta copeică. Nu știi ce-i invidia și nici ura, ești naiv, milos cu oamenii și cu animalele, nu ești răutăcios și nici ranchiunos, și ai încredere în semenii tăi… Și mai presus de toate, ești înzestrat cu ceea ce n-au alții: cu talent. Iar talentul acesta te ridică deasupra milioanelor de omeni, pentru că pe globul pămîntesc nu e decît un pictor la 2 000 000 de suflete… Talentul tău îți creează o situație specială: chiar dacă ai fi broască sau tarantulă și tot ai trebui respectat, pentru că talentului i se iartă orice.

Nu ai decît un singur defect. În acest defect stă și situația ta falsă, și nenorocirea ta, și catarul tău intestinal. Defectul acesta e o totală lipsă de educație. Iartă-mă, te rog, dar veritas magis amicitiae1… Trebuie să știi că viața își are cerințele ei… Ca să te simți la largul tău într-un mediu intelectual, ca să nu te simți prost și străin, e nevoie să fii, într-o oarecare măsură, bine crescut… Talentul te-a adus în acest mediu, îi aparții, dar… tu fugi de el, și atunci ești nevoit să stai în cumpănă între un mediu civilizat și locatarii de vis-à-vis. Iese la iveală obîrșia ta de mic-burghez, crescut în bătăi, din pomeni, lîngă pivnița cu vinuri de Rin. E greu să-ți înfrîngi obîrșia, e foarte greu.

Anton și Nikolai Cehov
Anton (stînga) și Nikolai Cehov (1882), via Wikimedia Commons

Știind că îndreptarea nu e ușoară și că drumul e greu și înșelător, Cehov întocmește un veritabil îndreptar, în opt puncte, care să-l ajute să-și schimbe viața:

După părerea mea, oamenii bine crescuți îndeplinesc următoarele condiții:

1) Își respectă semenii, de aceea sînt totdeauna îndatoritori, blînzi, politicoși, îngăduitori… Nu fac scandal pentru un ciocan sau o gumă de ras pierdută. Dacă stau sub același acoperămînt cu alții, nu se poartă ca și cum le-ar fi făcut cine știe ce hatîr, iar cînd pleacă nu le trîntesc în obraz: «Cu dumneata nu-i chip de trăit!» Ei iartă și zgomotul, și frigul, și friptura puțin arsă, și spiritele, și prezența altora în casă…

2) Sînt miloși, și nu numai cu cerșetorii și cu pisicile. Suferă în inima lor pentru lucruri care nu se văd cu ochiul liber. Așa, de pildă, dacă Piotr știe că mama și tata încărunțesc de dorul lui și nu închid ochii noaptea, pentru că nu-l văd decît rar (și atunci totdeauna beat), el se grăbește să se ducă să-i vadă, renunțînd la votcă. Oamenii bine crescuți nu dorm noaptea ca să-i poată ajuta pe Polevaevi să plătească taxele fraților lor, studenți, sau ca să-și îmbrace mama.

3) Respectă bunul altuia, prin urmare își plătesc datoriile.

4) Sînt sinceri și se feresc de minciună ca de foc. Nu mint nici cînd e vorba de mărunțișuri. Minciuna ofensează pe cel care o ascultă și înjosește în proprii tăi ochi pe cel care o spune. Nu pozează, se poartă pe stradă exact ca și acasă, și nu caută să arunce praf în ochii celor mai mici decît ei… Nu sînt flecari și nu ți se vîră în suflet cu destăinuirile lor, cînd nu-i întreabă nimeni… Din respect pentru urechile altora, de cele mai multe ori, tac.

5) Nu se depreciază ca să provoace compătimirea altora. Nu cîntă pe strunele altor suflete, pentru ca, drept răspuns, aceștia să ofteze și să-i răsfețe. Nu spun: «Nimeni nu mă înțelege!» sau: «Mă irosesc pe fleacuri!», pentru că asta înseamnă a căuta efecte ieftine, pentru că e banal, învechit și fals…

6) Nu sînt vanitoși. Nu se lasă atrași de strălucirea briliantelor false, nu țin să facă cunoștință cu celebrități, să strîngă mîna bețivului de Plevako, nu se entuziasmează de primul întîlnit la «Salon», nu caută să fie cunoscuți în toate berăriile… […] Cînd fac un lucru de un ban, nu aleargă cu servita subsuoară, dîndu-și aere de o sută de ruble, și nu se laudă că li s-a permis să intre în cutare loc, unde altora nu li se permite… Adevăratele talente stau totdeauna în umbră, pierdute în mulțime, și nu le place să facă pe păunul… A spus și Krîlov că un poloboc gol face mai mult zgomot decît unul plin…

7) Dacă au vreun talent, și-l respectă. Pentru el își sacrifică liniștea, renunță la femei, la vin, la deșertăciuni… Sînt mîndri de talentul lor. Așa, nu fac chefuri cu pedagogii de la gimnaziu și cu oaspeții lui Skvorțov, pentru că își dau seama că nu sînt chemați să trăiască la același nivel cu ei, ci să aibă o influență educativă asupra lor. Afară de asta, ei știu ce înseamnă dezgustul…

8) Ei caută să-și cultive simțul estetic. Nu sînt în stare să se culce îmbrăcați, nu admit ca peretele să aibă crăpături pline de ploșnițe, să respire aer stricat, să calce pe o dușumea împroșcată cu scuipat, și nu se mulțumesc cu o mîncare gătită la lampa de gaz. Ei caută, pe cît se poate, să-și stăpînească și să-și înnobileze instinctul sexual… să nu devină sclavii lui. În privința asta, oamenii bine crescuți nu sînt chiar atît de vulgari. Ei nu prețuiesc la o femeie sudoarea de cal și patul… nu prețuiesc inteligența care se manifestă doar prin viclenia de a se preface însărcinată și de a minți mereu… Lor, mai ales cînd sînt pictori, le trebuie prospețime, grație, omenie, nu însușirea de a fi […], ci mamă… Nu beau votcă toată ziua și nu adulmecă pe la dulapuri, pentru că știu că nu sînt porci. Nu beau decît cînd sînt liberi, la ocazii… pentru că au nevoie de mens sana in corpore sano2.

Ș.a.m.d. Așa sînt cei bine crescuți… Ca să-ți faci educația și ca să nu fii mai prejos de nivelul mediului în care ai pătruns, nu-i destul să-l citești pe Pickwick și să înveți pe dinafară monologul din Faust. Nu-i destul să te urci într-o birjă și să te duci la Iakimanka, pentru ca, peste o săptămînă, s-o ștergi de acolo.

Pentru toate acestea se cere să muncești neîntrerupt zi și noapte, să citești într-una, să înveți, să ai voință… Fiecare ceas e scump…

Și încheie sfătuindu-l să renunțe dintr-o dată la vechile obiceiuri și să se întoarcă degrabă în sînul familiei unde să-nceapă să trăiască cu adevărat.  (Ca medic, Cehov înțelegea cu siguranță că nu există o cale de mijloc, că renunțarea treptată nu dă roade.)

Drumurile la Iakimanka și îndărăt nu pot ajuta la nimic. Trebuie să ai curajul s-o rupi brusc cu trecutul… Vino la noi, dă de pămînt cu clondirul cu votcă și apucă-te de citit… de pildă, cărțile lui Turgheniev, din care n-ai citit încă nimic…

[…] Lasă amorul-propriu la o parte, că doar nu mai ești copil… în curînd împlinești 30 de ani! Ar fi vremea…

Te aștept… te așteptăm cu toții…

Al tău A. Cehov3 4

Din păcate, Nikolai nu va ține cont, din neputință ori din nepăsare, de nici unul dintre sfaturi și se va stinge trei ani mai tîrziu, la doar 31 de ani, răpus de tuberculoză. Cehov, pentru a-și înăbuși durerea, va scrie, după cîteva luni, „O poveste banală” în care un muribund, contemplînd apropierea iminentă a morții, descoperă că viața i-a fost lipsită de sens.

Îndreptarul, întocmit în urmă cu mai bine de o sută de ani, rămîne însă călăuza noastră în vremurile tulburi cînd, din prea multă slăbiciune, credem că nu mai există nici stele, nici cer.

Alăturați scrisorii lui Cehov și sfaturile lui Marcus Aurelius pentru o viață nu doar suportabilă, cît, mai ales, purtătoare de sens.

________

  1. Adevărul e mai presus de prietenie (lat.) (n.t.)
  2. O minte sănătoasă în corp sănătos (lat.) (n.t.)
  3. A. P. Cehov, Opere, volumul XII, Scrisori, traducere de Otilia Cazimir şi Nicolae Gumă, Editura pentru literatură universală, București, 1963, pp. 51-56
  4. Evidențierea celor opt calități îmi aparține, I. L.

Opinii