„Cerul și podoabele lui”: Tudor Pamfile despre întocmirea și frumusețea celor de sus

Zodiac Voronet

Tudor Pamfile s-a născut în comuna Țepu din județul Galați la 11 iunie 1883 și s-a stins după doar 38 de ani într-o zi de 16 octombrie la Chișinău.

După studii militare la Iași, București și Tîrgoviște e numit sublocotenent la Regimentul 3 Roșiori din Bîrlad, unde va preda istoria românilor. Debutează în 1903 cu o culegere de lirică populară, „Cîntece din ținutul Tecuciului” în revista „Șezătoarea”, iar în 1906 îi apare primul volum Jocuri de copii”, editat de Academia Române, din care va mai publica încă două pînă în 1909. Vor urma zeci de studii de folclor ori de etnografie: „Cimilituri românești” (1908), „Industria casnică la români. Trecutul și starea ei de astăzi” (1910), „Sărbătorile de vară la români” (1910), „Boli și leacuri la oameni, vite și păsări” (1911), „Sfîrșitul lumii după credințele poporului român” (1911), „Povestea lumii de demult” (1913), „Agricultura la români” (1913), „Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” (1914), „Sărbătorile la români: Crăciunul” (1914), „Un tăciune și-un cărbune, povești” (1914), „Sibile și filosofi în literatura și iconografia românească” (1916), „Văzduhul după credințele poporului român” (1916), „Cartea cîntecelor de țară” (1919), „Frăția de cruce și alte înrudiri sufletești la români” (1920), „Povestiri populare românești” (1920),  „Noaptea Sfîntului Andrei” (1921) ori monumentala „Mitologie românească” cu cele trei volume ale sale „Dușmani și prieteni ai omului” (1916), „Comorile” (1916) și „Pămîntul după credințele poporului român” (1924). Toate într-un răstimp de doar 15 ani. Și nu trebuie uitată nici revista „Ion Creangă”, una dintre cele mai importante reviste de folclor de la noi, pe care a condus-o din 1908 pînă la moarte alături de M. Lupescu.

Avîndu-l ca înaintaș și model pe Simion Florea Marian, a cărui muncă o continuă, Tudor Pamfile și-a subordonat întreaga activitate, în mare parte ivită din truda unui autodidact, unui singur crez moral: „căutarea sufletului țărănesc, încercarea de a pătrunde și înregistra arta și cultura populară” (V. Ciobanu).

Publicat în 1915, în colecția Academiei Române „Din viața poporului român, culegeri și studii”, numărul XXVI, „Cerul și podoabele lui după credințele poporului român” este un studiu de o mai mică anvergură în care autorul s-a mărginit să culeagă „cît mai multe informațiuni din izvor românesc”1 despre cer și cele ale lui, după cum singur mărturisește în Prefață, abținîndu-se de la orice interpretări comparative cu credințele antichității grecești ori romane, considerînd că vremea unor asemenea cercetări va veni doar după strîngerea unui material suficient.

Studiul lui Tudor Pamfile are, pe lîngă capitolul deschizător dedicat cerului, un capitol dedicat Soarelui (care include și povestea ciocîrliei, povestea florii-soarelui ori pe cea a florii de cicoare), unul Lunii, altul pentru „Întunecimile de soare și de lună” (eclipsele, care „se întîmplă din pricină că cineva mănîncă din aceste podoabe ale cerului.”2), altul dragostei dintre soare și lună, un altul stelelor, ultimul fiind dedicat Drumului robilor.

Cum vedeau dar românii cerul și ce era pentru ei acest loc întins ca un cort deasupra lumii, de obicei văzut ca hotar între cele văzute și cele nevăzute, un hotar inefabil prin esența lui ? Aflăm că, pentru ei, cerul era „așternut picioarelor lui Dumnezeu”3 și că despărțea lumea Lui de cele de dedesubt ale oamenilor, că „nu face parte din lume, din pămînt, adică din «lumea de sub soare». El este de-asupra lumii, și la rîndul său își are lumea sa.”4

Despre tocmirea cerului aflăm că la început, Dumnezeu făcuse pămîntul mult prea mare și că nu începea sub el, dar că „prin ispita ariciului sau a altor vietăți, a încrețit fața pămîntului, dînd cu chipul acesta naștere dealurilor și văilor: pămîntul s-a încăputat cu cerul, poalele cerului s-au putut rezema tocmai pe margenile pămîntului.”5

Alte credințe povestesc cum la începuturi cerul nici măcar nu exista și cum luna și soarele, neavînd cer, umblau pe pămînt. O dată însă, — fie din pricina drumurilor grele, fie că ardeau pe oameni prea tare, fiind aproape, — fie soarele și luna, fie oamenii, — s-au rugat lui Dumnezeu ca să le facă cer de umblat.”6, ori cum „Dumnezeu a dat aripi îngerilor, — a făcut îngeri prin într’ariparea sfinților, — și aceștia au zburat la Rohmani, o lume care se află sub lumea noastră. De acolo au adus îngerii piatră scumpă, din care mai întîi s-a făcut cerul ca o nesfîrșită pînză de sticlă, și apoi, din ceea ce a rămas, i s-au durat șapte stîlpi, care-l sprijină. Cei șapte stîlpi păzesc la cei șapte stîlpi ai cerului, în schimbul cărei slujbe, lumea îi cinstește prin păzirea celor patru posturi de peste an. În cerul, astfel făcut, s-au urcat apoi soarele, luna, și după dînșii Dumnezeu, cu toate cetele sale.”7

Sînt amintiri dintr-o lume în care Dumnezeu nu se retrăsese din creație, vremuri cînd Dumnezeu putea fi unul dintre noi, cînd colinda lumea și cînd, la ceas de seară, la răspîntii ori pe prispa unui creștin oarecare, se oprea s-asculte povești despre mersul lumii.

Cerul abia creat fusese întins jos, atît de aproape de oameni că-l „ajungeai cu mîna cînd te suiai p’un maidan” 8, dar răutatea omului îl determină pe Dumnezeu să-l ridice și. o dată cu acesta, să se îndepărteze și El cu lumea de dincolo, poporul povestind că ridicare cerului a avut loc ori din pricina unui „cioban nesocotit” care „a luat o baligă și a svîrlit-o în lună de a chiorît-o” pentru că „lumina întocmai ca soarele” (după cum se spunea în județul Muscel), ori din a unei mătuși care, certîndu-se cu Dumnezeu, a aruncat cu scîrnă în El (jud. Vîlcea), ori din pricina unei mame care, după ce-și curăță copilașul murdar, își șterge mîna de cer. O variantă din județele Dolj și Olt, cea mai frumoasă dintre toate, povestește despre nebăgarea de seamă a unei mame, povestitorul amintindu-și cu obidă pierderea acelor vremuri de comuniune cu Ziditorul:

La facerea lumii, cerul era foarte aproape de pămînt; însă omul, cum e nesinchisit din fire, nu și-a dat samă de această bunătate dumnezeiască, că nu era puțin lucru pentru om să aibă pe Dumnezeu în preajma lui, ca să-i poată cere sfatul ca unui bun părinte, oricînd avea vreo nevoie. Nesinchiseala a ajuns așa de departe că într-o zi o femeie a aruncat spre cer o cîrpă murdărită a unui copi, cîrpă cu care era cît p’aci să mînjească cerul. Și de atunci Dumnezeu s-a mîniat foc și-a depărtat cerul atît de mult, că nu degeaba zicem noi: departe cît cerul de pămînt.9

Un alt comentariu vorbește tot despre slăbiciunea omenească: „Dac-a văzut așa Dumnezeu, că oamenii nici cerul nu-l pot ține curat, l-a ardicat în sus! Și de-atunci și astăzi este ardicat. Bagsamă de sila oamenilor.”10

Și totuși cerul nu s-a transformat într-o barieră de netrecut: „Pe-alocuri se zice că cerul e ca un pod, avînd către margini niște uși pe unde vin și se duc îngerii lui Dumnezeu, din cer pe pămînt, și de aici  iarăș în cer, cu știrile de nevoie.”11, mai ales că „Măreața și nepătrunsa taină a lumii de sus ni se arată nouă, celor pămînteni, la anumite zile de sărbătoare mare, prin deschiderea cerului.” 12

Astfel cerul se deschide la Paști (oamenii avînd obiceiul de-a aștepta miracolul în jurul focurilor) și rămîne astfel pînă la Ispas (Înălțare). Se deschide la Ovidenie (Intrarea în biserică a Maicii Domnului), în Ajunul Crăciunului, la Bobotează, la Probejeni (Schimbarea la față), în noaptea de Sf. Gheorghe (cînd Dumnezeu „dă putere tuturor pomilor ca să înflorească”), dar mai ales în noaptea de Sf. Vasile, aceasta din urmă fiind una cu totul magică, un timp în afara timpului, hotarul dintre ani, noaptea cînd „vorbesc vitele și ard comorile.”

Cînd se deschide cerul copacii se-nchină aplecîndu-și pînă-n pămînt crengile, iar pe mijlocul lui se ițește o cărare, despicătura apărînd pe unde-i „Drumul robilor”. În ceasurile acelea (deși uneori miracolul durează atît de puțin că unii nici nu apucă să-l vadă) toate cererile către Dumnezeu ale oamenilor, mai ales ale celor drepți,  se împlinesc și „cum rar se întîmplă oameni drepți și fără păcate, cel mai nimerit lucru este ca omul să ceară binele pentru lumea celaltă, căci mai ușor i se dă.”13, „cel cuminte cere raiul” e sfat pentru cei care s-ar lăcomi să ceară ceva aici. Doar că-n vremurile de-acum, spuneau încă de-atunci țăranii din Bucovina, păcatele oamenilor au întunecat pînă și deschiderea cerului, căci „cerurile astăzi nu se mai deschid decît la șapte ani o dată.”14.

Una din podoabele cerului e o „pînză fumurie”, vizibilă mai ales în nopțile senine, fără lună, ce-l brăzdează și care poartă numele de „drumul sau calea robilor, calea rătăcită, drumul sau calea lui Troian sau Traian, calea laptelui, drumul orbilor, calea țiganilor, calea șchiopilor, paiele țiganului, crîngul cerului, brîul sau brîul luminos al cerului.”, fiecare denumire ascunzînd în spatele ei o poveste. E ba urma rămasă în urma furtului unor paie ori al laptelui, urmă menită să-l dea-n vileag pe hoț, ba drumul de întoarcere al celor duși în robie de Traian, de tătari, de Căpcăuni ori de turci. O altă credință, de-o duioșie aparte, spune că robii pentru care e pregătit acest drum sîntem, de fapt, noi, „robii pămîntului”, și că pe el, mergînd la judecata de apoi, vom rătăci amintindu-ne „toate cîte le-am săvîrșit în viață”.15 și poate tocmai de-aceea țărăncile întindeau calea rătăcită pe ouăle de Paști.

Credințele adunate de Tudor Pamfile, povestite într-o limbă și-n imagini cum rar se mai întîlnesc astăzi, ne-aduc aminte de vremurile cînd lucrurile și făpturile care ne-nconjurau, asemeni vieților noastre, erau rostuite, cînd cele de sus ori de dincolo nu doar că existau și că se-arătau, dar nici nu erau cu mult diferite de cele de-aici, de văzutele; readuc între noi veacurile cînd neștiința noastră umplea cerul, văzduhul, apele, pădurile și întunecimile sufletului cu mistere pentru a țese apoi povești nemaiauzite în jurul lor.

________

  1. Tudor Pamfile, Cerul și podoabele lui după credințele poporului român, colecția Academiei Române „Din viața poporului român, culegeri și studii”, București, 1915, p. III
  2. Ibidem, p. 98
  3. Ibidem, p. 12
  4. Ibidem, p. 1
  5. Ibidem, p. 1
  6. Ibidem, p. 2
  7. Ibidem, p. 2
  8. Ibidem, p. 2
  9. Ibidem, p. 1
  10. Ibidem, p. 5
  11. Ibidem, p. 6
  12. Ibidem, p. 7
  13. Ibidem, p. 9
  14. Ibidem, p. 9
  15. Ibidem, p. 192

Opinii