Cinci cărți care nu m-au lăsat să dorm

carti

Cu toții avem nopțile noastre de nesomn. Unele născute din boală, altele din prea multă grijă, altele din neliniști cărora, deși nu le găsim explicații, nu ne putem împotrivi; multe aduse de diferitele sărbători ale trupului, unele de muncă și destule de marile suferințe ce ne sînt hărăzite de-a lungul drumului. De-avem noroc, cîteva dintre ele se transformă în adevărate sărbători ale spiritului.

Fără a fi un clasament, iată cinci cărți și nopțile pe care mi le-au smuls somnului, nopți de sărbătoare. Nu voi aminti cărțile copilăriei („Aventurile lui Habarnam, „Cireșarii”, romanele lui Dumas, cele ale lui Jules Verne ori nenumăratele cărți SF) citite sub plapumă cu auzul încordat, atent la cel mai mic zgomot care ar fi anunțat trezirea părinților. Vor fi doar cărțile care au transformat o noapte oarecare în ceva de neuitat în istoria mea personală, deși lectura în cazul unora s-a prelungit în zilele și-n nopțile ce-au urmat.

Manuscrisul găsit la Saragosa

O carte cu un destin aparte, scrisă în limba franceză de un polonez, Jan Potocki, care s-a sinucis pentru că îi era teamă să nu devină vîrcolac. O carte uitată o vreme și redescoperită în secolul al XX-lea, din care au circulat mai degrabă fragmente, o carte coborîtă din Cervantes și din „O mie și una de nopți” care mi-a umplut o noapte de vară. O noapte cu cîteva ceasuri răvășite de furtună, deși uneori mă-ntreb de furtuna a existat cu-adevărat ori de nu cumva s-a strecurat dintre pagini ca să înghită lumea de-afară, să mă țină cu orice chip înăuntru.

Don Quijote de la Mancha

Aceasta ar fi trebuit să fie una din cărțile de căpătîi ale copilăriei (cel puțin așa sîntem greșit lăsați să credem). Să fi avut vreo treisprezece ani cînd în biblioteca unor vecini am descoperit cele patru volume din colecția Biblioteca pentru toți. Nu-mi amintesc cum mi-am învins timiditatea și i-am rugat să mi le împrumute. Eram atît de fericit și, cînd m-am întors acasă cu brațele pline, eram convins că urmează cele mai minunate zile ale vieții mele.

Doar că după doar un ceas mi-am dat seama că nu va fi așa. Nu regăseam nimic din povestea „știută”, stilul era greoi și paginile erau de plumb. Și, mai ales, nu regăseam nimic din atît de trîmbițatul „umor”. Două săptămîni am tot încercat, dar am sfîrșit prin a le înapoia fără a trece de jumătatea primului volum. Întrebat dacă mi-au plăcut, am dat din cap că da și am fugit înainte de a mai spune ceva. Credeam că nu voi mai citi niciodată „Don Quijote” ori că o voi face, asemeni lui Thomas Mann, abia la bătrînețe.

Adevărata revelație avea să vină peste vreo opt, nouă ani, în vremea facultății, cînd, descoperind într-un anticariat, aceleași volume, răsfoindu-le și citind cîteva rînduri, am uitat de mine aproape o jumătate de oră. A urmat o noapte în care primele două volume au fost o cufundare într-un vis, ore ce m-au legat pentru totdeauna de Cervantes, de acel hidalgo „din cei cu lance în panoplie, scut vechi, cal ogîrjit și ogar de hăituit vînatul”1 și de Sancho Panza.

Într-un sătuc din La Mancha, de-al cărui nume nu țin să-mi aduc aminte…2

Maestrul și Margareta

În urmă cu cîțiva ani, în ajunul Crăciunului eram într-un sat de munte și somnul nu se lipea de mine. Afară era ger și soba de teracotă, deși fierbinte, abia încălzea camera. Nu știu cum de luasem tocmai cartea aceasta cu mine. Tocmai de Crăciun? O cumpărasem în urmă cu cîteva săptămîni, o răsfoisem și-o uitasem pe noptieră. De ce-am aruncat-o în geanta cu haine nu-mi amintesc.

Nereușind să adorm am deschis-o și, amăgind gerul ce se strecura pe sub ușă, am început să citesc. Cînd m-am uitat la ceas trecuse de miezul nopții, focul aproape se stinsese în sobă și-n în cameră era frig. M-am ridicat, am îndesat soba cu lemne și m-am întors sub pături.

Pînă dimineață am trăit una din cele mai intense nopți de lectură, cu momente în care frumusețea cuvintelor ori a imaginilor m-au adus aproape de extaz. Am fost la „bal la Satana” spre ziuă cînd toate încremeniseră afară și undeva, departe, urla un cîine, iar cînd a început să se lumineze și copiii alergau să-și caute cadourile sub brad, am mers lîngă cei doi spre casa liniștii lor eterne, după ce privisem cum procuratorul Iudeii, Pilat din Pont, se-ndepărta încet pe „drumul argintat de lună” urmat de cîinele credincios. Lîngă poartă, Mihail Bulgakov ne privise trist.

Iliada

În satul bunicilor înflorise liliacul, dar o boală a copilăriei mă ținea în casă și nu mă lăsa să mă bucur de vacanță. Aproape întreaga zi mă zvîrcolisem între somn și o stare de semi-trezie, dar cînd s-a lăsat seara m-am găsit plin de energie. Televizor n-aveam și, deși nu știam de-mi face bine ori nu, am început să răsfoiesc cărțile pe care le luasem cu mine. Bibliotecara îmi dăduse cu oarecare neîncredere „Iliada” și mă-ntrebase cine mi-a recomandat-o. Eram încă în generală. Am spus ceva într-o doară și n-a mai insistat.

Acasă, cînd am deschis-o, rîndurile nesfîrșite de versuri și mulțimea de note de subsol culese cu litere mărunte m-au înspăimîntat. Știam că n-o voi citi, că nu-i pentru anii aceia, dar cumva, în acea noapte de boală, după ce-am trecut prin începutul altor două cărți, am sfîrșit prin a mă întoarce la primele versuri:

Cîntă, zeiță, mînia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse;
Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,
Trupul făcîndu-le hrană la cîni și la feluri de paseri…3

și n-am mai reușit să mă smulg curgerii incantatorii a minunatei traduceri a lui George Murnu. Răsărise de mult soarele cînd am ieșit să-mi umplu carafa cu apă. În aerul rece al dimineții dintr-o dată am știut că trăiesc într-o altă lume. M-am întors, căci, înăuntru, așezat pe scaun, cu mîinile pe genunchi, mă aștepta Homer. Mult mai tîrziu aveam să aflu că Ronsard scrisese un poem care începe astfel „Vreau în trei zile să citesc Iliada toată…”

Moartea lui Ivan Ilici

Cărticica lui Lev Tolstoi, umbrită pe nedrept de marile romane, e pentru mine una din marile cărți ale umanității, o carte pe care fiecare dintre noi ar trebui s-o citească măcar o dată la cîțiva ani, de nu găsește cîteva ceasuri în fiecare an. Ne-ajută să-ntrezărim puțin din de ce-ul nostru aici.

Eu am descoperit-o într-o seară de noiembrie. Era vineri, săptămîna mă obosise îngrozitor și urmau două zile în care plănuisem să continui să lucrez pentru proiectul în care eram implicat la serviciu și care se transformase într-un veritabil sfîrșit de lume. Am mîncat și după un pahar de vin și o jumătate de oră în fața televizorului am adormit. M-am trezit, era întuneric afară, dar ceasul arăta doar nouă seara. Mă simțeam odihnit și, cum știam că n-am să mai adorm ușor, mi-am zis să încep să lucrez, poate reușeam să-mi eliberez măcar duminica.

Peste un sfert de ceas căutînd ceva în bibliotecă am dat peste carte. O ediție veche de povestiri cu copertele scorojite. Despre viața și moartea lui Ivan Ilici am terminat de citit aproape de miezul nopții și un somn greu a venit peste mine. Citisem ca-n transă fără să știu unde sînt și cum dau paginile. Uneori mă opream și reciteam unele pasaje iar și iar. A urmat una din cele mai grele nopți: am rătăcit între vis și realitate și le-am amestecat într-atît încît nu reușesc să-mi amintesc care-a fost care. La trei dimineața m-am ridicat din pat, am făcut cafea, am fumat mult și am rumegat gîndul vieții celei noi pe care o descoperisem. Cartea era deschisă lîngă mine și cuvintele se năpusteau asupra mea:

Nu se poate să fie viața atît de lipsită de sens, atît de păcătoasă! Iar dacă este într-adevăr atît de păcătoasă și lipsită de sens, atunci de ce să mori și, murind, să suferi? E o greșeală la mijloc.

«Poate că nu am trăit cum trebuie? îl fulgeră deodată prin minte. Dar se poate să nu fi trăit cum trebuie, de vreme ce făceam totul așa cum trebuia?» își spunea el, și alunga de îndată această unică rezolvare a întregii taine a vieții și a morții, ca pe ceva absolut imposibil.4

Duminică, am rătăcit pe străduțele ascunse ale orașului și am amînat pentru luni dimineață orice gînd legat de muncă.

Despre-o altă noapte de nesomn și-o carte care m-a însoțit citiți și-n Singur la Cinematecă: „Doctor Jivago”, o amintire cu mesteceni.

________

  1. Miguel de Cervantes Saavedra, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha, trad. Ion Frunzetti și Edgar Papu, Editura pentru literatură universală, colecția Biblioteca pentru toți, București, 1969, p. 27
  2. Ibidem, p. 27
  3. Homer, Iliada, trad. George Murnu, Biblioteca pentru toți, Editura Minerva, București, 2008, p. 1
  4. traducerea le aparține Ștefanei Velisar Teodoreanu și Irinei Andreescu și a apărut în volumul Lev Nikolaevici Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici și alte povestiri, Editura Facla, Timișoara, 1987

Opinii