„Convorbiri cu Goethe”: ucenicul în fața morții maestrului

De condiție modestă, cu o copilărie și-o adolescență plină de lipsuri, voluntar în război, student pentru un an la Universitatea din Göttingen, în 1823 Johann Peter Eckerman (1792-1854) termină volumul de eseuri Contribuții asupra poeziei, cu referire specială la Goethe (Beiträge zur Poesie mit besonderer Hinweisung auf Goethe) pe care ar vrea să i-l trimită lui Goethe pentru ca acesta să-i scrie cîteva rînduri de recomandare renumitului editor Cotta. Începe însă prin a-i trimite poeziile sale și cum Goethe se arată încîntat de ele hotărăște să plece la Weimar pentru a-i arăta volumul de eseuri.

Fără să bănuiască acesta va fi începutul unei perioade de nouă ani în care va fi secretarul particular al marelui scriitor.

„Convorbirile cu Goethe” sînt mai degrabă o reconstituire a acelei perioade decît o relatare fidelă a cuvintelor poetului. Eckermann, folosindu-se de amintiri și de însemnări, povestește cum îl vede, cum încet îl percepe și înțelege ca om, dar mai ales ca scriitor, acel scriitor pe care-l admirase dintotdeauna.  E istoria pătrunderii în maiestuoasa lume a lui Johann Wolfgang Goethe (1749-1832).

1823 este și anul unei profunde drame sufletești pentru Goethe: mergînd la Marienbad să ceară mîna Ulrikei von Levetzow (o tînără de 19 ani pe care o cunoscuse cu doi ani înainte și de care se îndrăgostise nebunește) e refuzat și tumultul sufletesc atinge apogeul în versurile unuia dintre cele mai cunoscute poeme ale sale Marienbader Elegie (Elegia de la Marienbad):

Acum departe sunt! Ce se cuvine
Acestei clipe? Nu știu. Ea-mi oferă
Pe lîngă frumusețe-un strop de bine;
Dar vreau să-l uit, povara-i prea severă.
Un dor ne-nvins necontenit mă mînă,
Iar sfat, doar lacrimile-o să-mi rămînă. 1

În ultimii ani ai vieții Goethe e din ce în ce mai bolnav, în 1830 trece prin tragedia morții  unicul fiu, August, în Italia, dar continuă să lucreze intens, chiar dacă doar dictîndu-i lui Eckermann, astfel că în vara lui 1831, cu doar cîteva luni înaintea morții, reușește să termine Partea a doua din Faust.

Publicate în 1836 în două volume (un al treilea avea să apară în 1848) Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieții sale aveau să-i asigure celebritatea lui Eckermann și să ofere informații prețioase atît despre ultimii ani de viață ai lui Goethe, cît și despre gîndurile și crezurile acestuia.

În introducerea la primele două volume Eckermann notează:

Prezenta culegere de convorbiri cu Goethe izvorăște, în cea mai mare parte a ei, din pornirea mea firească de a-mi însuși toate cîte mi se par a fi de preț sau vrednice de luat în seamă, așternîndu-le apoi pe hîrtie.
Pe lîngă aceasta, mărturisesc că aveam mereu cîte ceva de învățat, atît la început, cînd l-am întîlnit pentru întîia oară pe omul acela extraordinar, cît și mai tîrziu, după ce trăisem ani îndelungați în preajma lui, așa că am reținut cu dragă inimă tezaurul cuvintelor sale, însemnîndu-le spre a le păstra pentru tot restul vieții.
Cînd însă mă gîndesc la conținutul bogat al acestor cuvinte ce m-au fericit vreme de nouă ani și privesc apoi la puținul pe care am izbutit să-l cuprind în scrisele mele, aproape mi se pare că sînt asemenea unui copil ce încearcă să adune în palmele lui deschise picăturile binefăcătoare ale ploii de primăvar, dar ele i se scurg mai mult printre degete. 2

Mărturisește nu doar că în aceste pagini încearcă să-l descopere pe Goethe așa cum și-l amintește, dar și că prin ele s-a descoperit pe sine, că paginile au devenit „jurnalul” unei călătorii pe care maestru și ucenic au străbătut-o împreună învățînd unul de la celălalt, că paginile reconstituie un altfel de Goethe, unul personal:

Sînt însă în același timp departe de a crede că în cele ce urmează ar fi înfățișat întregul univers lăuntric al lui Goethe. Spiritul și omul acesta extraordinar pot fi asemănate, pe drept cuvînt, cu un diamant avînd numeroase fațete, fiecare dintre ele reflectînd o altă culoare. Și, după cum, cu prilejuri diferite și față de persoane diferite, Goethe era mereu altul, așa și eu, în ceea ce mă privește, pot spune – bineînțeles cu toată modestia – că aceste e Goethe așa cum l-am văzut eu.3

Iar în prefața la cel de-al treilea volum (cel din 1848) povestește cum pe acest Goethe al lui încă îl simte viu:

Auzeam sunetul acela atît de drag al vocii lui, care nu avea seamăn pe lume. L-am văzut din nou seara, îmbrăcat în fracul său negru cu steaua la pietp, umblînd prin încăperile puternic luminaten, glumind, rîzînd și discutînd bine dispus, în mijlocul unei societăți vesele. […] Altă dată retrăiam clipele cînd, seara, la lumina pașnică a lumînărilor, stăteam în odaia de lucru, iar el, îmbrăcat într-un halat alb cu flanelă, se așez la masă în fața mea, blînd, ca după o zi plină de seninătate și voie bună. […] Domnea între noi cea mai sinceră armonie; el îmi întindea peste masă mîna și eu i-o strîngeam.4

Și tot acum aruncă mai multă lumină asupra relației dintre ei:

Raporturile mele cu Goethe aveau un caracter deosebit și foarte gingaș. Erau acelea are discipolului față de maestrul său, ale fiului față de părintele său, ale celui sărac în cunoștințe față de cel bogat în cunoștințe. Mă atrăgea în curprinsul preocupărilor sale, lăsîndu-mă să mă împărtășesc din plăcerile spirituale și materiale pe care le dă un fel mai înalt de viață. 5

Însuși Goethe îi va spune într-o zi ce a însemnat șederea lui acolo, cît de importantă a fost, că de va reuși să termine Partea a doua din Faust. (era în 1830) meritul va fi și al lui Eckermann.

Nu e bine ca omul să fie singur, zicea Goethe, și mai cu seamă nu e bine să lucreze de unul singur. El are nevoie de înțelegere și de imbold dacă vrea ca munca să-i reușească. Eu am scris Achilleis și multe din baladele mele numai la îndemnul lui Schiller, după cum numai datorită dumitale termin partea a doua din Faust. Ți-am spus adesea lucrul acesta, dar ți-l repet și acum, ca să-l știi. 6

„Nu este bine să fie omul singur” zice și Dumnezeu în zilele Facerii lumii și aceste cuvinte par să-i fi ghidat lui Goethe viața, căci mereu a căutat apropierea oamenilor, i-a iubit și a avut nevoie, la rîndu-i, de iubirea lor. Cîtă măreție a spiritului în firescul cu care maestrul recunoaște ajutorul de netăgăduit al ucenicului fără de care opera lui și noi am fi fost cu mult mai săraci.

Ultima însemnare a lui Eckermann din cel de-al doilea volum,  deși unora le va părea mult prea dură, lăsînd impresia că tulbură, poate chiar murdărește intimitatea morții, este de-o delicatețe aparte, căci prin ea are loc despărțirea cea de pe urmă de cel care vreme de nouă ani îi fusese călăuză în artă, în viață, în suflet:

În dimineața ce a urmat morții lui Goethe am simțit o dorință adîncă de a mai privi o dată rămășițele sale pămîntești. Friedrich, servitorul său credincios, mi-a deschis odaia în care-l așezaseră. Întins pe spate, se odihnea de parcă ar fi dormit. Pe trăsăturile chipului său nobil și sublim, o pace adîncă își așternuse vălul ei statornic. Fruntea impunătoare părea că încă mai gîndește. Aș fi dorit să am o șuviță din părul lui, dar cucernicia clipei m-a împiedicat s-o tai. Trupul zăcea gol, înfășurat într-un cearșaf alb. Împrejurul lui puseseră din loc în loc bucăți mari de gheață pentru a-l păstra cît mai multă vreme. Friedrich a desfăcut cearșaful și am rămas uimit contemplînd frumusețea divină a acestor mădulare: pieptul peste măsură de puternic, lat și boltit, brațele și coapsele pline și cu o musculatură armonioasă; picioarele mici și admirabil formate. Nicăieri, în nici o porțiune a trupului, vreo urmă de îngrășare sau de slăbire și descompunere. Un om desăvîrșit zăcea întins în fața mea, în toată frumusețea lui, și farmecul ce mă covîrșise m-a făcut să uit cîteva clipe că spiritul nemuritor părăsise învelișul acesta pămîntesc. Mi-am așezat mîna pe inima lui – era atîta liniște adîncă pretutindeni – și mi-am întors fața în altă parte, lăsînd să curgă în voie lacrimile pe care mi le stăpînisem pînă atunci. 7

Pe 22 martie 1832, la ora unsprezece și jumătate dimineața, Goethe murise și se spune că ar fi cerut mai multă lumină înainte de-a se stinge – Mehr licht!.

________

  1. Johann Wolfgang Goethe, Opere I, Editura Univers, Bucureşti, 1984, p. 290-291, traducere de Ștefan Augustin Doinaș
  2. Johann Peter Eckermann, Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieții sale, în românește de Lazăr Iliescu, Editura pentru literatură universală, București, 1965, p. 21
  3. Ibidem, p. 22
  4. Ibidem, pp. 489-490
  5. Ibidem, p. 491
  6. Ibidem, pp. 386-387
  7. Ibidem, p. 485

Opinii