„Corbul” de Edgar Allan Poe și o izbutită traducere românească din secolul al XIX-lea

Dore Corbul

La 3 octombrie 1849, lîngă o stație de votare din Baltimore, e găsit delirînd un bărbat. Vestea se răspîndește repede mai ales că bărbatul nu e altul decît Edgar Allan Poe, poetul și autorul de proze fantastice. E internat, dar moare cîteva zile mai tîrziu, în 7 octombrie, fără a-și mai reveni și fără a mai spune cum a ajuns în acea stare.

Edgar Allan Poe 1849
Edgar Allan Poe, 1849, dagherotip, via Wikimedia Commons

La doar 40 de ani se sfîrșea o viață framîntată, marcată de suferință și nefericire, iar puțina celebritate de care se bucura Poe și-o datora mai ales unui poem apărut cu patru ani înainte.

În data de 29 ianuarie 1845, Evening Mirror publica The Raven (Corbul) însoțit de nota: „Ni se îngăduie să publicăm […] următorul poem remarcabil al lui Edgar Poe. În opinia noastră este cel mai impresionant, și unic, exemplu de «poezie fugitivă» tipărit vreodată la noi, inegalat în poezia engleză în ce privește subtilitatea concepției, ingeniozitatea perfectă a versificației și ardoarea mereu suținută a imboldului imaginativ. Este una din acele rare trufandale ivite într-o carte din care ne hrănim. Poemul va rămîne întipărit în memoria fiecărui cititor.”1

Aparițiile se-nmulțesc (în februarie e publicat în The American Review, în New York Tribune și-n Broadway Journal, în martie în Southern Literary Messenger, iar în decembrie în Literary Emporium) și Poe devine o celebritate națională, numele său identificîndu-se într-atît cu poemul încît va fi adeseori supranumit The Raven.

Poemul, pentru care Poe împrumutase ritmul și rima folosite de Elizabeth Barreth Browning în Lady Geraldine’s Courtship (Curtînd-o pe Lady Geraldine), prin atmosfera tenebroasă, plină de mister, aflată la marginea dintre lumi va deveni unul dintre cele mai cunoscute și mai obsedante din literatura universală împlinind parcă profeția celor de la Evening Mirror („Poemul va rămîne întipărit în memoria fiecărui cititor.”)

Curînd faima poemului se răspîndește și pe vechiul continent: în franceză apar traducerile lui Charles Baudelaire (1853) și Stéphane Mallarmé (1875).

În cultura română, Poe intră destul de devreme, prima traducere datînd din 1861 cînd, în Independința apare Puțul și pendula.  Într-un articol publicat în „Revista Fundațiilor Regale în 1938, Vladimir Streinu notează că Titu Maiorescu îl amintește pe scriitorul american în O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, că Mihai Eminescu îi tradusese Morella în 1876 (există și posibilitatea ca poemul să fi fost tradus de Veronicla Micle și doar revizuit de Eminescu) și că I. L. Caragiale publicase traducerile la O balercă de Amontillado și Masca în 1896.

În 1890, în Adevărul apare, sub semnătura lui I. S. Spartali, prima tălmăcire, în proză, a Corbului, pentru ca, un an mai tîrziu, G. D. Pencioiu să publice prima versiune în versuri în Românul literar. Deși reușită, această variantă pare a fi urmat îndeaproape traducerea germană a lui Adolf Strodtmann2.

I C savescu
Iuliu Cezar Săvescu, desen de Șt. Dimitrescu

Patru ani mai tîrziu, în Liga literară, apare o nouă traducere în versuri făcută de un poet simbolist, Iuliu Cezar Săvescu (1866-1903). Stins prematur din cauza unei boli de piept, discipol al lui Alexandru Macedonski, I. C. Săvescu a dus o viață boemă creîndu-și imaginea de poet damnat, neînțeles. Scrie și publică mult, dar abia după moarte cîteva dintre poezii îi sînt strînse de N. Davidescu în volumul Poezii (1926). A tradus din Ovidiu (Elegia VII), Sofocle (o traducere liberă, neterminată, a Antigonei), Dante (un fragment din Infernul) ori din Shelley (Regina visurilor Mab).

Deși a avut acces la traducerile franceze, Săvescu a urmat originalul și, deși, a renunțat la structura metrică și strofică a acestuia, a reușit să păstreze atmosfera lugubră și frumusețea poemului.

Însoțită de ilustrațiile lui Édouard Manet la versiunea franceză a lui Stéphane Mallarmé, iată această uitată traducere de la sfîrșitul secolului al XIX-lea în versuri ce, după atîția ani, încă sună minunat.

Corbul

 

Corbul Edouard Manet

Sunase miezul nopții, pierdut în cugetare,
Mai răsfoiam volume, uitate și bizare,
Cînd cineva la ușe bătu ușor, ușor.
Era cam prin Decembrie, murindul foc, din umbre
Fantastice pe ziduri, zvîrlea contururi sumbre,
Iar eu cătam, zădarnic, în cărți vreun ajutor.
La chinurile mele, la vechiul meu amor
La dînsa, tot la dînsa zbura a mea gîndire,
La palida Lenora, a cărei strălucire
În lume n-are seamăn, și căreia, în cer,
Chiar îngerii, Lenora, îi zic. Dar ce mister,
Căci totul, chiar mișcarea perdelei de mătase,
O stranie teroare în nervii mei băgase,
Și ca să-mi țiu curajul, în mine singur zic:
„O fi vreo cunoștință și altceva nimic!”
Și fără-a pierde vreme, strigai: „Vă cer iertare,
Aproape adormisem cînd ați bătut, și-n stare
N-am fost s-aud și, apoi băteați încet de tot!”
Deschid, mă uit, dar nimeni, și să pătrund nu pot
A nopții-ntunecime. Ce vis ciudat mă-nșeală?
Strigai încet, Lenora! Ecoul, cu sfială
Repetă scumpul nume, și altceva nimic!
Am reintrat în casă, dar făr-a pierde vreme,
Același sunet vine, din nou să mă recheme.

Corbul Edouard Manet

Bătaia era clară. „De astă dată,-mi zic,
S-aude la fereastră, acuma, deci, urmează
Să luminăm misterul ce-atît mă torturează,
“Și să vedem, nu-i vîntul?…” Deschid, un corb măreț,
Bătînd frumos din aripi, se năpusti în casă,
Și fără plecăciune, ca un baron se lasă
Pe bustul divei Pallas, privindu-mă-ndrăzneț.

În fața unui oaspe cu mutră de cucernic,
Și negru ca ebenul, cercasem în zadar
Să stăpînesc un zîmbet, apoi, cu glas puternic,
Strigai: „Pe țărmii nopții ce nume prințiar
Ai tu?” El, la-ntrebare, răspunse: „Niciodată!”

Răspunsul, pentru mine, era fără-nțeles,
Și cine-avu prilejul a întîlni vreodată
O pasăre lugubră, și noaptea mai ales
Cînd este în putere, să șeadă cocoțată
Pe bustul divei Pallas, s-o cheme „Niciodată!”

Dar corbul numai două cuvinte-avu de zis
Și parcă-ntregu-i suflet în ele și-a închis!
Atunci șoptii: „Mulți alții s-au dus de lîngă mine,
Din cei iubiți; ca mîine și dînsul va zbura.
Și dînsul se va prinde în tristele ruine,
Ca stolul de iluzii ce-atît mă-nconjura!”
Iar pasărea sinistră răspunse: „Niciodată!”

Desigur, aste vorbe le-a învățat vreodată
De la un om de soarte și ceruri prigonit,
Un om fără iluzii și-atîta de zdrobit
Încît, văzîndu-și viața de soartă blestemată,
Nu mai putea să spere în lume: „Niciodată!”

Corbul Edouard Manet

Trăsei, în a lui față, un scaun și-ncercai
Să aflu ce-nțelege o pasăre ciudată
Și slabă, și stingheră, și tristă, fără grai,
Printr-un refren ce vecinic răsună: „Niciodată!”

Nu-i mai vorbii, căci ochii ca flacăra-i ardeau
Și cu săgeți nestinse în suflet mă izbeau;
Și ca să-i aflu gîndul, am stat în nemișcare
Pe scaunul de plisă albastru-violet,
Pe care se răsfrînge lumina-ncet, încet,
Lumina sepulcrală din lampa suspendată,
Ce n-o va mai aprinde Lenora: „Niciodată!”

Atunci oftai mai liber, părea că prin văzduh
Plutește, ca parfumul, al îngerilor duh;
„Oh! Crud și mizerabil, strigai atuncea, Domnul
Din toată omenirea pe mine m-a ales!
Oh! Bea, fără nesațiu, divinul Nephentés
Și uită pe Lenora, pe scumpa răposată!”
Iar corbul, grav și rece, răspunse: „…Niciodată!…”

„Profete, sau mai bine. tu pasăre-a pieirei,
Tu pasăre sau demon, în numele iubirei,
Fiindcă Satan te mînă în casa-mi dezolată,
Răspunde-mi: se mai află balsamul la iudei?”
Dar pasărea lugubră răspunse: „Niciodată!”

„Tu pasăre sau demon, profet, te jur pe zei,
Pe zeii-n care credem și eu și tu cu mine,
Oh! Spune, al meu suflet așteaptă de la tine,
Voi mai vedea în ceruri pe tînăra curată,
Lenora?” Însă corbul răspunse: „Niciodată!”

„Te du, răcnii atuncea, și lasă-mă, te du
Acolo unde Pluton azilul îți dădu.
Un fulg să nu rămînă din carnea-ți blestemată,
Să-mi mai aducă-aminte minciuna ce mi-ai spus;
Mă lasă-n pustnicie, atîta am de spus.”
Dar corbul și acuma răspunse: „Niciodată!”

Corbul Edouard Manet

Și corbul, mut și rece, cu aripile grele,
Pe bustul divei Pallas, deasupra ușii mele,
Încremenit rămase, iar ochii lui de foc
Lucesc ca ai Satanei și, al luminei foc,
Pe scînduri îi răsfrînse lumina blestemată,
Ce nu se va mai șterge acum și: „Niciodată!”3

________

  1. Edgar Allan Poe, Annabel Lee şi alte poeme : Versuri, Editura Univers, București, 1987, p. 383
  2. cf. Liviu Cotrău, Edgar Allan Poe in Romanian Translation în Translated Poe, Leigh University Press, 2014
  3. Edgar Allan Poe, op. cit., pp. 238-240

Opinii