ispitirile și nevoințele cuvintelor

Dispariția treptată a satului românesc

În urmă cu ceva timp, după cîțiva ani de pribegie, cînd m-am întors în satul copilăriei, multe mi s-au arătat schimbate, deși esența lui, ceea ce-mi aminteam a fi satul, stăruia, deși ascunsă în umbra ulițelor, dar totuși acolo. E drept că pe cei de-o vîrstă cu mine nu i-am regăsit, plecați și ei în lume, dar încă trăiau mulți din generația bunicilor ori din cea a părinților. Erau și destui copii, iar satul se arăta oarecum plin de viață. Schimbările ce-au avut loc de-atunci le-am perceput mult prea puțin și „moartea” satului, deși reală, mi se părea ceva cu totul îndepărtat.

Pînă într-o zi cînd, la invitația unui prieten vechi, întîlnit întîmplător cu cîteva zile înainte de Paște, mi-am petrecut sfîrșitul de săptămînă la țară, într-o casă de vacanță pe care abia și-o construia și de care era tare mîndru.

De cum am ajuns, m-a fermecat satul împrăștiat pe dealuri, cu case ascunse printre livezi de pruni și de meri ce uneori dezveleau vederea unor creste îndepărtate, slab înzepezite. Casa nouă era mai degrabă o promisiune și l-am întrebat de ce nu a cumpărat una veche, bătrînească (majoritatea pe lîngă care trecusem păreau părăsite), s-o renoveze, mai ales că nu plănuia să stătea decît cîteva săptămîni pe an, vara — „Cînd dă zăpada, nu mai urcă și nu mai coboară nimeni”, îmi spusese cu oarecare tristețe în glas de cum apucasem pe drumul ce urca în sat din șoseaua națională.

„M-ar fi costat mai mult renovarea decît să ridic căbănuța asta din nimic. Poate-aș fi luat și una veche, dar cu cine s-o repar? Crezi că mai găsești pe cineva care să știe tîmplărie, zidari ori zugravi pricepuți? Acum totul se face în linii drepte, cît mai rapid. Dacă ți-aș povesti cîte am și voi mai pătimi și cu ăștia de-acum! Și abia i-am găsit! Sînt toți plecați. I-am adus din satele din vale. Aici n-au rămas decît puțini bătrîni. Restul ori au plecat la oraș ori afară (Spania, Italia, Anglia…)”

Am dat din cap că-l înțeleg, căci mi-am amintit de aceeași migrație, ca de sfîrșit de lume, din satul bunicilor și n-am mai deschis subiectul în restul șederii. Nici n-ar fi mai fost prea multe de zis.

Au urmat două zile în care am vorbit mult și am lîncezit la soare. Cei trei copiii ai lui, deși au renunțat în prima zi cu greu la telefoane și la tablete, s-au jucat cu frenezie, aproape cu furie, iar duminică aproape c-au plîns de supărare că trebuie să plece.

Sîmbătă seara, cînd ne-am plimbat pe ulițele satului, undeva departe am văzut și biserica, destul de impunătoare. Ridicată pe-cel mai înalt deal, părea că plutește deasupra caselor. Se-ntunecase și am amînat pentru a doua zi vizita, căci mă hotărîsem să particip și la slujbă (dacă se ținea), în ciuda stingherelii ce mă cuprinde într-un loc străin. N-avea să mă însoțească nici unul dintre ei — părinții, agnostici de școală nouă, iar copiii habar n-aveau despre ce e vorba și-n plus erau prea mici și n-ar fi avut răbdare două ore.

Astfel că a doua zi, puțin peste ora nouă, am ajuns în fața unei biserici înalte, cu acoperiș nou, semn că încă le mai păsa de ea, înconjurată de un cimitir plin cu cruci de toate felurile. Multe de piatră, cîteva de marmură, unele de lemn, aproape putrezite; pe majoritatea literele și fotografiile abia se mai deslușeau. În tindă, pictura extrem de vie a Judecății de apoi, iar din pisanie (restabilită probabil în anii ‘90) am citit că biserica fusese renovată pe vremea regelui Mihai. Înăuntru, cîteva bătrîne ce mi-au răspuns cald, fără reticența cu care țăranii îi privesc adeseori pe cei care nu-s de-ai locului, și, în altar, un preot bătrîn. Nici n-aveam să fim prea mulți la slujbă — vreo cincisprezece suflete vii; poate doar mulțimea nesfîrșită a morților din veac să se fi înghesuit printre noi încercînd să umple golul ce se-ntindea ca un pustiu de necurpins…

Ludovic Bassarab - Slujba de duminică
Ludovic Bassarab, Slujba de duminică, via Wikimedia Commons

La început, pictura trebuie să fi fost minunată. Acum frumusețea de altă dată se stingea stingheră în strălucirea tot mai palidă a unor stele aurite și în culori tot mai închise, pe cînd urmele de fum adăugau o tristețe nedefinită sfinților și doar uneori lăsau să se mai întrezărească seninătatea începuturilor.

Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrînă,
Și prin fereste sparte, prin uși țiuie vîntul -
Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvîntul -
Năuntrul ei pe stîlpii-i, păreți, iconostas,
Abia conture triste și umbre au rămas;
Drept preot toarce-un greier un gînd fin și obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.
Mihai Eminescu, Melancolie

Biserica fusese odinioară locul care-i lega pe săteni. Acolo pruncii, după naștere, își definitivau intrarea în lume, urmau praznicele, posturile, nunțile și morțile… Toate gravitau în jurul bisericii și duminicile și sărbătorile erau tot atîtea locuri de popas și pietre de hotar ale curgerii timpului. Acum însă biserica nu mai reprezintă aproape nimic, nici măcar în satele unde mai sînt suflete. Deja lumea are alte năluciri – televizor, telefoane „inteligente”, tîrguri, distracții de tot felul… Socializează modern.

Ș-aproape de momentul culminant al liturghiei s-a întîmplat ceva care a închis drama tăcută a satului: un bătrîn, îmbrăcat în port popular, s-a ridicat într-o strană și, sprijindu-se într-o cîrjă, a spus Crezul. Cu o voce molcomă, rostind limpede și cu un accent coborît parcă din zilele vechi, uitate, ale așezării pisaniei, bătrînul a spus rar cuvintele care, rostogolindu-se între pereții reci, nu se-arătau în stare a umple spațiul acela infinit dintre ziduri, dintre ieri și astăzi, un spațiu în care nimeni nu mai putea să întindă nici un fel de punți. Și asta trebuie să fi simțit și el, căci, înainte de a încheia, a oftat îndelung, a făcut o cruce mare, apoi s-a așezat în strană.

N-am îndrăznit să-l mai privesc, căci știam că ar fi trebuit să-nfrunt o durere pentru care nu doar că eram prea slab s-o port, ci nici măcar s-o sprijin ori s-o înțeleg n-aș fi fost în stare.

Am ieșit și soarele orbitor de-afară, zarva păsărilor și-a crengilor ce se bucurau de primăvară venită atît de tîrziu anul acesta m-au întors repede într-o lume în care părea că încă mai există speranță, deși pentru ei, cei care probabil își petrec nopțile rugîndu-se pentru cei plecați și ca moartea să nu le fie năpraznică ori rea, anotimpurile mai poartă prea puține bucurii…

În urmă cu mai bine de 80 de ani, Lucian Blaga, la primirea în Academia Română, își alegea să elogieze satul românesc:

Prezența nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu rîvnește la nici o laudă, și e răspândită în spațiul din preajma noastră, cît ține întinderea împărătească a țării. Vreau să vorbesc despre singura prezență vie încă, deși nemuritoare, nemuritoare deși așa de terestră, despre unanimul nostru înaintaș fără de nume, despre: satul românesc.

Pentru el, pentru cei de-atunci, satul era încă o prezență nemuritoare. În mai puțin de-un veac nemurirea s-a transformat într-o agonie tăcută, lipsită de orice speranță. Căci dispariția satului nu-nseamnă doar niște case ale căror pereți crapă, ale căror acoperișuri se sparg, case ce mai devreme ori mai tîrziu se vor ascunde, cu garduri cu tot în pămînt, ori plecarea celor de-acolo mai aproape ori mai departe, ci-nseamnă mai ales dispariția memoriei, a tradițiilor și a miilor de legături nevăzute ce-i țineau laoaltă atît pe vii, dar și pe morți deopotrivă. Înseamnă dispariția sărbătorii ca trăire laolaltă atît în spațiul sacralității prin participarea la liturghie, dar și în spațiul laic — șederea la porți, șezătorile, clăcile, horele…

Satul era pînza pe care se țeseau și se destrămau fără încetare vieți și din aceasta, astăzi, n-au mai rămas decît zdrențe putrezite, gata și ele să se deșire și să se-mprăștie în cele patru zări…

21 mai 2019



ADAUGĂ UN COMENTARIU

Cîmpurile marcate cu * sînt obligatorii. Adresa de e-mail nu va fi publicată. Acest site folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor.
Comentariile sînt publicate după aprobarea acestora de administratorul site-ului.