Duioșiile sufletului la Dostoievski: singurătatea oamenilor sărmani

oameni sarmani

Puțini scriitori au îndrăznit să se afunde și să se piardă în adîncurile cele mai profunde ale sufletului omenesc, acolo unde o singură adiere ori ți-l dezvăluie pe Dumnezeu, ori te aruncă în întunecimile necuprinse ale disperării. Și mai puțini, o dată întorși, au găsit tăria să povestească.

Între ei Feodor Mihailovici Dostoievski.

Născut la 30 octombrie/11 noiembrie 1821, la Moscova, are o copilărie și-o adolescență severe, dar găsește în literatură, descoperită prin intermediul poveștilor, basmelor și al legendelor, un refugiu.

După moartea mamei în 1837, chiar dacă visa „doar poezii și poeți” (Jurnal de scriitor) se supune tatălui și merge împreună cu fratele Mihail la Institutul de Inginerie Militară din Sankt Petersburg.

Însigurat, între colegi care erau interesați doar de cariera militară și nu de literatură, Dostoievski nu va reuși să se integreze. Mai tîrziu unii dintre ei își vor aminti compasiunea lui pentru săraci și oropsiți, dar și credința și recluziunea care i-au atras porecla Călugărul Fotie.

În 1839 îi moare și tatăl. Deși îi este tot mai greu financiar, reușește să-și termine studiile în 1841 și ajunge inginer într-un departament tehnic al unui minister, post din care va demisiona în 1844 fără un motiv anume, căutîndu-și încă drumul în viață.

În 1842, Gogol publică Suflete moarte și literatura rusă intră pe un nou făgaș. Stilul lui Gogol și contactul cu literatura europeană (prin George Sand și Balzac) îl vor face pe Dostoievski să se apropie de realism.

Oameni sărmani

Timp de nouă luni, între 1844 și 1845, scrie Oameni sărmani, romanul care avea să marcheze intrarea lui în literatura rusă. Nikolai Nekrasov se arată extrem de încîntat și-l publică în 1845 în Petersburki sbornik, iar Bielinski salută călduros apariția „unui nou Gogol”.

Peterburgskiy_sbornik
Pagina de titlu a Petersburki sbornik (1846) în care apare romanul Oameni sărmani

Acum aproape uitat, acoperit de măreția și de profunzimea marilor romane de mai tîrziu, ca o sămînță care încolțește mult prea devreme, al cărei lujer plăpînd, afectat de frig, întîrzie și pierde cursa în fața celor ieșiți la timp și care absorb toată lumină, Oameni sărmani este totuși un roman în care se întrevede scriitorul de mai tîrziu cu destule insule de frumusețe și de scufundare în adîncurile sufletului, explicînd entuziasmul lui Nekrasov sau al lui Bielinski.

Dostoievski a folosit forma romanului epistolar pentru a aduce înaintea noastră dramele, dar mai ales singurătățile unor oameni sărmani. Sînt scrisori schimbate între Makar Alexeevici Devușkin1 și Varvara Alexeevna Dobroselova2 între 8 aprilie și 30 septembrie dintr-un an oarecare. Mai există și-o ultimă scrisoare despre care Dostoievski lasă să se-nțeleagă că n-a fost trimisă niciodată, iar fragmentele din jurnalul Varvarei Alexeevna sînt artificiul tehnic necesar pentru a-i povesti trecutul.

Dar cine sînt acești oameni sărmani, rude îndepărtate, și care locuiesc pe aceeași stradă, de-o parte și de alta a ei (în prima scrisoare Devușkin mărturisește că i s-a părut că, din cămăruța lui, i-a văzut „o clipă chipul la fereastră Varvarei Alexeevna)? 3

Fericirea

El, Makar Devușkin, este un copist de 47 de ani singur și sărac, un om comun asemeni multora dintre noi, care nu are așteptări de la viață, care se trezește în fiecare dimineață pregătindu-se pentru o zi care se repetă la nesfîrșit, dar, la capătul căreia, simte mulțumirea de a nu fi povara nimănui, în ciuda chinurilor și a umilințelor la care e supus:

S-au găsit ei și oameni răi!… Trebuie să știi, scumpa mea, măcar că-s om fără carte multă și poate chiar prost, dar sufletul mi-e la fel cu al celorlalți. Și știi, Varenka, ce mi-au făcut oamenii răi? Mi-e și rușine să-ţi spun ce mi-au făcut. Ai să mă întrebi: pentru ce? Numai pentru că sînt mic, pentru că sînt liniștit, pentru că nu supăr pe nimeni! N-am fost pe gustul lor și… Dă-i și dă-i!

M-am obișnuit, fiindcă mă obișnuiesc cu orice, fiindcă-s un om pașnic, un om mic; totuși mă întreb, pentru ce toate astea? Am făcut eu oare vreun rău cuiva?

(…) în viață nu trebuie să fii povară nimănui în viaţă. Păi eu nici nu sînt! Am doară o bucată de pîine a mea, poate că e uneori și uscată, dar o am! Și e cîștigată cu trudă, în lege și o mănînc în toată cinstea! Ce să-i faci! Parcă eu nu știu că nu-i mare lucru să copiezi hîrtii! Dar sînt mîndru și de asta: mă trudesc în sudoarea frunții!

Dintr-o dată însă, viața lui e dată peste cap de sosirea acestei rude care-l face „fericit, nespus de fericit, peste măsură de fericit!”. O visează și începe să creadă că ea ar putea fi salvarea lui: „Te-am asemuit cu o păsărică pogorîtă din cer întru mîngîierea oamenilor și înfrumusețarea firii. Și îndată m-am gîndit că noi, oamenii, care trăim în zbucium și deșertăciuni, Varenka, ar trebui să invidiem fericirea senină și nevinovată a păsărilor cerului.”

Cînd ea-l ceartă pentru că cheltuiește prea mult cu ea și că „se lipsește pînă și de lucrurile cele mai trebuincioase”, el își cere iertare și se vede pe el cel dintotdeauna:

De-altfel, vina e a mea, numai a mea, și în toate. La anii mei și cu un singur smoc de păr în cap, nu trebuia să mă gîndesc la „amoruri” și „echivocuri”… Și aș vrea să mai spun, măicuță, că uneori omul e tare ciudat, tare ciudat.(…) ce-i mai trece uneori prin minte să spună! Și ce iese din toate astea? Ce se-alege? Nu se-alege nimic și iese o aiureală, să te ferească Dumnezeu! (…) mi-e ciudă cînd îmi amintesc de toate astea, mi-e ciudă că ţi-am scris atît de înflorat și atît de prostește. Pînă și la birou m-am dus astăzi înfoiat și împăunat, atît îmi era inima plină de lumină! Iar în sufletul meu era sărbătoare și eram vesel. M-am apucat cu toată sîrguința de hîrtiile mele… (…) Abia mai tîrziu, cînd mi-am mai venit în fire, toate mi-au părut iar cenușii și întunecate ca de obicei. Aceleași pete de cerneală, aceleași mese cu hîrtii pe ele și… Eu… Tot același ca înainte! Cum am fost, așa am rămas.

Ceea ce m-a însuflețit, Varvara Alexeevna, a fost o dragoste de părinte, numai și numai o dragoste curată de părinte, pentru că am luat pe lîngă dumneata, orfană obidită de soartă, locul tăicuțului dumitale. Ţi-o spun din tot sufletul meu, din toată inima, ca o rudă adevărată. Orice-ai spune, cu toate că-ţi sînt rudă cam de departe, chiar de spița a șaptea să zicem, tot rudă se cheamă că-ţi sînt – iar acum singura rudă mai apropiată – și pe deasupra îţi mai sînt și ocrotitor. Pentru că acolo unde aveai dreptul să cauți ocrotire și sprijin, ai găsit numai înșelăciune și jignire.

Se vede bătrîn și lipsit de speranță, osîndit să ducă povara zilelor dinainte:

Noi, bătrînii, adică oamenii în vîrstă, ne obișnuim cu lucrurile vechi, parcă ar fi o părticică din noi.

Deși pentru cîteva clipe își dă seama de nefirescul situației și înțelege privirile dezaprobatoare ale celorlalți (el bărbat aproape de cincizeci de ani, necăpătuit, să își sacrifice puțini banii ca să cumpere mușcate, bomboane și cămășuțe unei fete?!) se lasă înfrînt de fericirea cea nouă, de bucuria de a trăi, de a fi în mijlocul celorlalți (ajunge să aibă relații cu vecinii și să participe la serate literare).

Ciudat lucru mai e și viaţa pe care o ducem noi doi acum, măicuţă dragă! Adică vreau să spun că niciodată zilele mele nu s-au scurs în atîta bucurie. Parcă mi-ar fi hărăzit bunul Dumnezeu un cămin și o familie!

Am început și eu să cunosc ce-i lumea! Mai întîi și-ntîi, nu mă mai simt singur, pentru că dumneata ești aici, la doi pași de mine, întru desfătarea mea.

Din jurnalul pe care i-l trimite lui Devușkin aflăm că Varvara Dobroselova a trăit întîi la țară, într-un „fund de provincie” unde tatăl era administratorul unei moșii. E perioada cea mai fericită a vieții ei („aș fi rămas o viață întreagă la țară”, mărturisește), dar totul s-a sfîrșit brutal o dată cu mutarea, pe cînd avea doisprezece ani, la Sankt Petersburg. E trimisă la pension, dar „toate îmi păreau reci și neprietenoase (…) Plîngeam uneori nopți în șir, nopți nesfîrșite, urîte, reci”. La paisprezece ani rămîne fără tată, năvălesc creditorii, împreună cu mama trebuie să se mute, iar proprietăreasa, cu care tatăl fusese certat din cauza unor bani, deși la început arătase simpatie pentru situația lor, devine tot mai rea și mai disprețuitoare.

Există totuși și momente de fericire cînd, lîngă studentul Pokrovksi care-i dă lecții vreme de-un an, descoperă primii fiori ai dragostei. Dar și el e tot un om sărman care trăiește în sărăcie, cu un tată bătrîn căruia îi place să bea și care avusese „o dată și el o slujbă oarecare, cum însă n-avea nici o înclinaţie deosebită, slujba asta era cea mai de pe urmă, cea mai neînsemnată.“ Cît despre mama studentului, moartă de tînără, „fusese foarte frumoasă” și Varvara notează ceva ce-ar putea fi justificarea acțiunilor ei de mai tîrziu — „mă mir cum de s-a măritat atît de prost, cu un om atît de neînsemnat”.

Dar fericirea nu durează și sfîrșitul jurnalului cuprinde „povestea zilelor mele negre”, căci Pokrovski se îmbolnăvește și moare, iar moartea îi este la fel de tristă și de dureroasă pe cît i-a fost și viața:

Pokrovski cerea mereu ceva, cerea stăruitor, vorbind împleticit, cu limba încătușată de moarte, iar eu nu pricepeam nimic din vorbele lui. Inima mi se frîngea de durere! Un ceas întreg s-a zbătut așa, chinuit de o dorinţă; (..) Rînd pe rînd îi aduceam lîngă pat pe fiecare dintre cei ai casei, îi dădeam apă, dar el clătina trist din cap. In cele din urmă, am înţeles ce vroia: mă ruga să ridic storul de la fereastră și să deschid obloanele, (…) să se mai uite o dată la lumina zilei, la soare. Am tras storul; dar ziua care abia începea era tristă și mohorîtă ca și viața nefericită a celui de pe patul de moarte, gata să se stingă. Nici pomeneală de soare. Cerul era acoperit de pîcla deasă a norilor, un cer ploios, mohorît, rece. O ploaie măruntă bătea în fereastră și se prelingeam pe geam în șiroaie reci și murdare. O zi cenușie, întunecată. Lumina ei slabă abia pătrundea în odaie, luptînd din greu cu flacăra tremurătoare a candelei din fața icoanei. Muribundul îmi aruncă o privire plină de o nespusă tristețe și clătină din cap. Peste o clipă își dădu sufletul.

Curînd îi moare și mama și, din cauza abuzurilor proprietăresei care-ncepe să-i facă tot felul de propuneri necinstite, se mută cu Fedora peste stradă, acolo unde va căuta s-o zărească Makar și unde se vor întîlni din cînd în cînd, deși întîlnirile lor vor fi amintite doar în treacăt. Știe că e o povară pentru Devușkin și-l mustră pentru cheltuieli, îi trimite înapoi bani cînd acesta, primind o sută de ruble pentru a-și schimba hainele ponosite, îi împarte cu ea. Se gîndește chiar să accepte un post de guvernantă. „Ce zici, prietenul meu, să mă duc ori ba? Se-nțelege că așa n-o să mai fiu o povară pentru dumneata…”, îi scrie, dar el nici nu vrea să audă de-un asemenea lucru înspăimîntător.

Despărțirea

La mijlocul lui septembrie apare, la Petersburg, Bîkov, un moșier văduv, pe care-l cunoscuse la locuința dinainte și care îi propune să-i fie soție și ultimele ei scrisori vor vorbi despre acceptarea treptată a noii situații, despre viitorul statut social, despre bani și pregătirile de nuntă. Bîkov se-arată sîcîit de copilăriile ei („cînd l-am lămurit că ceea ce ai făcut dumneata nu se poate plăti cu nici un fel de bani, mi-a răspuns că vorbesc prostii, că așa se-ntîmplă numai în romane, că sînt prea tînără și am capul împuiat cu poezii; mi-a mai spus că romanele strică fetele tinere și că îndeobște cărțile îi îndreaptă pe oameni pe căi greșite și de aceea el unul nu poate suferi nici un fel de cărți”) și nu vede cu ochi buni cheltuielile nesfîrșite, iar ea se va plînge: „Dar nu îndrăznesc să-i răspund, că-i iute la mînie. Ce mă așteaptă oare?”

Devușkin, deși e disperat de plecarea ei („Și cum o să rămîn singur, singurel pe lumea asta?”) merge să-i rezolve treburile dinaintea nunții.

În ultima rînduri pe care i le trimite, Varvara Alexeevna se desparte de el în cuvinte pline de patetism, presimțind parcă sfîrșitul unei alte perioade la care, peste ani, se va gîndi cu duioșie, știind cît de mult a iubit-o, mărturisind în același timp dragostea ei pentru el.

S-a săvîrșit! S-au înfăptuit cele ce mi-au fost hărăzite de soartă; nu știu de-i bine sau rău, dar știu că mă plec în faţa voinţei Celui atotputernic. Mîine plecăm. Îmi iau pentru totdeauna rămas bun de la dumneata, prietenul meu neprețuit, binefăcătorul meu, dragul meu! Să nu-ți pară rău după mine! Fii fericit, nu mă uita și Dumnezeu să te binecuvînteze! Iar eu o să te pomenesc adesea în gîndurile mele, în rugăciunile mele. Uite că s-a sfîrșit și partea asta a vieții! Cît de puține amintiri luminoase iau eu din trecut în traiul nou ce mă așteaptă! Dar cu atît mai scumpă o să fie amintirea dumitale, cu atît mai drag o să fii dumneata inimii mele. Ești singurul meu prieten! Numai dumneata m-ai iubit aici! Crezi că n-am văzut, crezi că nu știu cît m-ai iubit? Erai fericit cu un singur zîmbet de-al meu, cu un singur rînd scris de mine.Și cum o să rămîi singur? Cine o să vadă de dumneata, bunul meu, neprețuitul meu, singurul meu prieten!

În ultima scrisoare a romanului, cea niciodată trimisă, prin urmare niciodată primită și niciodată citită, Makar Alexeevici se prăbușește cu totul în brațele disperării :

Varenka, măicuță, sufletul meu, scumpa mea! Au să te ia de-aici! Pleci!… Mai bine mi-ar smulge inima din piept decît să mi te ia! Cum vine asta? Plîngi și totuși te duci? Chiar acum am primit scrisorica dumitale, pătată toată de lacrimi. Va să zică nu vrei să pleci? Va să zică ești luată cu sila! Va să zică îți pare rău de mine? Dar asta înseamnă că mă iubești! Atunci cum… cu cine ai să-ți petreci zilele de aci înainte? Acolo o să-i fie urît inimioarei dumitale, o să-i fie silă, o să-i fie frig! Are să ți-o usuce dorul, are să ți-o sfîșie durerea! Ai să mori acolo și or să te culce în pămîntul rece și n-o să se găsească nici un suflet care să te plîngă!.

E ca și cum abia acum înțelege că plecarea ei nu e o glumă și că despărțirea e pentru totdeauna. Și cînd acest adevăr îl izbește, oricît încearcă, nu reușește să-i înțeleagă alegerea. A plecat din cauza banilor? Dar banii nu-nseamnă nimic și Devușkin, împietrit, se revoltă pentru ultima oară:

La urma urmei, ce-i Bîkov pentru dumneata? De cînd îţi este pe placul inimii? Sau… poate numai pentru că-ți cumpără volane și altele de acest fel? Dar ce-i un volan și pentru ce ţi-o fi trebuind? Fleacuri, măicuță! Aici e vorba de o viață de om, iar nu de-o cîrpă cum e volanul acela! Că-i o cîrpă, volanul, o cîrpă, măicuță, și atîta tot!

Știe că ea a fost rațiunea lui de-a fi în ultimii ani și că de-acum trebuie să se-ntoarcă la viața searbădă dinainte, doar că acum nu mai poate.

Cui o să-i spun „măicuță”? Pe cine am să mai alint cu o vorbă așa de frumoasă? Unde o să te mai găsesc, îngerașul meu? O să mor, Varenka, negreșit o să mor! N-o să-ndure inima mea o asemenea nenorocire. (…) Și doar pentru dumneata am trăit pe lume!

A gustat fericirea și dincolo de ea nu mai e nimic. La moartea subită a lui Gorșkov, alt om sărman care se luptase ani întregi să-și spele cinstea prin tribunale, Devușkin se lamentase:

A murit, măicuță, a murit Gorșkov, a murit pe neașteptate, ca lovit de trăsnet. Dar de ce-a murit numai Dumnezeu știe. (…) Nu înțeleg, cum poate să moară un om așa, într-o clipă! Sărmanul, nefericitul Gorșkov! Ce soartă, Dumnezeule mare, ce soartă!

Precum se stinge fumul…

Și iată că viața lui se termină la fel într-o clipă, căci, oricît ar fi mai trăit, oricîte hîrtii ar fi mai copiat, tot ce-nseamnă viețuire dispăruse o dată cu Varvara Alexeevna, măicuța. Ultimele rînduri sînt ca o tînguire din ce în ce mai neliniștitoare, la limita rațiunii:

Scriu și eu numai ca scriu, ca să-ți scriu cît mai mult… Sufletul meu, draga mea, măicuță…!

și-l vedem pe Devușkin cum dispare pentru totdeauna în cămăruța lui sărăcăcioasă încercînd să înțeleagă cuvintele celei pe care-o iubise atît:

Acum o să trebuiască să mă uiți încetul cu încetul.

 

Despre însingurare citiți „Îmi port pustiu prin noapte pasul”, poemul unui alt mare scriitor rus, Mihail Lermontov, iar despre dragoste frîntă citiți „Cu dragostea în brațe” de Otilia Cazimir.

________

  1. Numele provine de la devușka – fată, fecioară
  2. Numele derivă din dobro – bine și din selo – sat, locaș; literal ființa-n care-și are sălaș binele
  3. Citatele sînt din F. M. Dostoievski, Oameni sărmani, Omul dedublat, Nopți albe, traduceri de Xenia Stroe și Nicolae Gane, Editura pentru literatură, 1969

Opinii