„Eu sunt un geniu, mă. După ce am să mor o să vedeți!” Moartea lui Caragiale în exil

Ion Luca Caragiale

„Eu sunt un geniu, mă. După ce am să mor o să vedeți!”1 sînt vorbele pline de obidă ale celui mai mare dramaturg român.

Temperamental, căutîndu-și un loc în lume, de multe ori alegînd cele mai ciudate căi în dorința de a reuși, Ion Luca Caragiale (născut la 30 ianuarie 1852) va descoperi la începutul secolului al XX-lea că se simte din ce în ce mai singur în țară, că îl dezgustă toate jocurile din lumea literară ori ițele încurcate ale politicii. Aceasta din urmă, deși îi va îmbogăți opera nu adusese decît insatisfacții, iar literatura se transformase în ceva apăsător. Valoarea operei sale, deși recunoscută, era din ce în ce mai contestată fiind considerată imorală și antinațională, volumelor „Teatru” și „Năpasta” refuzîndu-li-se pentru asemenea motive în 1891 Premiul I. Heliade Rădulescu al Academiei Române, iar în 1902 volumul „Momente” ratează și el Premiul Năsturel Herăscu al aceleiași instituții.

Atacurile culminează cu acuzele de plagiat ale lui Caion (Const. Al. Ionescu) care, pentru a-și demonstra teza, inventează un dramaturg ungur (István Kemény). Caragiale îi intentează proces pentru calomnie la sfîrșitul lui 1901, dar, deși în prima instanță Caion e condamnat, mai tîrziu e achitat și revine în forță cu noi învinuiri de plagiat.

Scîrbit de toate, în 1905, Caragiale ia calea străinătății. Gîndul exilului începuse să-l bîntuie încă din 1891 cînd se interesase de-o eventuală mutare la Sibiu, pentru ca, un an mai tîrziu, să caute refugiu la Brașov unde plănuise ca el să dea lecții de franceză și de română, iar soția de engleză, franceză și de pian, dar abia la începutul lui martie 1905 reușește să plece, stabilindu-se definitiv la Berlin, de unde îi scrie, cu oarecare maliție, lui Alceu Urechia:

Gara Breslau, 14 Martie 1905

Dragă Alceu,

Plînge-mă! În acest moment pun în gură prima franzelă a exilului. Vă salut, cu o foame îndrăcită, mînca-v-ar nenea!
Complimente lui Metronimidis.
Nu mai pot scrie. Mi-a adus băiatul zupa, mă rog frumos.

Car.2

Urmează cîțiva ani în care Caragiale pare că și-a găsit liniștea departe de țară și reîncepe să lucreze plin de încredere. Cîteva moșteniri îl ajută să nu mai ducă grija traiului zilnic, deși familia nu trăiește în huzur. La început refuză orice colaborare cu ziarele din țară, dar cu timpul, o vreme alegînd să publice anonim, revine asupra deciziei. Celebra broșură „1907, din primăvară pînă-n toamnă” produce un adevărat cutremur în țară.

Cînd Emil Gîrleanu, președintele „Societății Scriitorilor Români” vrea să sărbătorească cei 60 de ani de viață ai dramaturgului, la începutul lui 1912, Caragiale nu doar că refuză să participe, dar interzice, printr-o telegramă, și „reprezentarea pieselor fără autorizația mea în scris”, iar în martie refuză subscripția publică propusă de C. Rădulescu-Motru ca urmare a unui articol al lui M. Dragomirescu în care acesta deplîngea soarta dramaturgului și ingratitudinea țării față de el.

În aprilie Caragiale vizitează pentru ultima oară Iașii în compania lui Al. Vlahuță și duce cu această ocazie la redacția revistei „Viața Românească” treisprezece poezii ale fiului său Mateiu, poezii ce vor constitui debutul literar al acestuia.

Întors la Berlin, continuă să lucreze și chiar planifică o excursie de cîteva zile la Travemünde pentru toată familia, la care o invită și pe Cella Delavrancea.

În ziua de 21 iunie scrie ultima scrisoare către un profesor de la Blaj, Al. Ciura:

Vineri 8/21 Iunie 1912,

Iubite amice Ciura, pînă la revedere, tocmai înspre iarnă, primește deocamdată călduroase mulțumiri pentru volumul ce mi-ai trimis. 3 Nu i-am tăiat încă foile: ai răbdare pînă să ne vedem și nu te teme, prea smerite ucenic, cum nu mă tem nici eu că va trebui să fiu aspru. Te cunosc că ești o calfă vrednică, de care poate fi mîndru orice meșter cinstit, chiar în vremuri de cinstire a meșteșugului, nemite în vremea noastră – de cîrpăcerie – cînd ciubotarii croiesc nădragi și croitorii tălpuiesc ciuboate, spre gloria «culturală» a ruralilor cis și transcarpatini.

Îți urez petrecere frumoasă în timpul verii. Să ne mai vedem sănătoși și cu voie bună la Blaj!

Dumnezeu cu d-ta și cu ai dumitale.

Devotat frate mai bătrîn

Caragiale4

Seara o petrece în familie și, înainte de-a se retrage-n dormitor, își roagă soția să nu-l trezească a doua zi prea devreme, căci plănuia să lucreze pînă tîrziu. Ea-i ascultă dorința și, dimineață, nu-l deranjează. La prînz, intrigată de liniștea nefirească, intră în odaia lui, găsește lampa de la căpătîi aprinsă, iar pe Caragiale lîngă pat „cu jurnalul și ochelarii căzuți alături.”5

Despre momentul efectiv al morții B. Jordan și Lucian Predescu notau în „Caragiale, tragicul destin al unui scriitor”:

Caragiale se stinsese probabil în zori, pe la șase și jumătate, cînd soției i s-a părut că aude accesul de tusă. A murit discret, de parcă s-ar fi jenat să tulbure liniștea sufletească a celor dragi, cu mizeriile ultimelor lui clipe6

Cauza morții lui Caragiale este artero-scleroza, combinată cu boala de inimă de care se stinsese aproape tot neamul Caragiale.7

Cît despre sosirea veștii în țară, Constantin Bacalbașa va scrie mai tîrziu: „În București știrea a fost comunicată de d-na Caragiale cu această scurtă telegramă, trimisă lui Take Ionescu: «Caragiale a murit!». Take Ionescu a răspuns:«Nu pot descrie jalea mea pentru moartea scumpului prieten, iubitului d-tale soț și cel mai mare dramaturg român. În durerea generală fie să găsești curajul ca să suporți o astfel de pierdere.»”8

La Berlin ajung Vlahuță, Delavrancea, Dobrogeanu-Gherea și Ion Bacalbașa, directorul Teatrului Național, vrînd să aducă în țară rămășițele pămîntești ale scriitorului, dar, supremă ironie!, „corpul nu poate fi adus însă imediat în țară, deoarece ministrul plenipotențiar al României din capitala Germaniei, e tocmai pe punctul de a pleca în concediu. El și telegrafiază soției marelui dispărut: «Amînați transferarea rămășițelor defunctului vostru soț, fiind nevoit să plec în concediu».” 9 Astfel că trupul lui Caragiale își găsește odihnă în cimitirul Erster Schöneberger Friedhof pînă-n toamnă.

În 18 noiembrie, după „ce rătăcise două săptămîni pe liniile austriece” (așa cum se zvonise în gazetele vremii), vagonul cu rămășițele dramaturgului ajunge la București. Sicriul e depus la biserica Sf. Gheorghe-Nou (unde fusese depus și trupul lui Eminescu), iar înmormîntarea are loc cîteva zile mai tîrziu, joi 22 noiembrie 1912.

Funeraliile sînt impunătoare, toată intelectualitatea bucureșteană e prezentă. Au venit scriitori, actori, gazetari, oameni politici și admiratori. Nu lipsesc militarii, studenții și școlarii. Ceremonia e sobră și rece. Numai felinarele, de-a-lungul parcursului, pînă la cimitirul Bellu, sînt cernite și dau un caracter semi-oficial înmormîntării. […] Lentele carului funebru sînt ținute de Take Ionescu, Al. Davilla, Barbu Delavrancea și I. Procopiu10

După discursurile lui Take Ionescu, M. Sadoveanu, M. Dragomirescu, I. Procopiu și Al. Davilla, „Caragiale e coborît în liniștea eternă a pămîntului”11

Posteritatea se arăta la fel de plină de fariseism ca și-n cazul lui Eminescu„Ieri d-abia îl cunoșteau și-l aprețiau cîțiva prieteni de aproape și astăzi e un nume la modă, universal cunoscut”, scrisese însuși dramaturgul într-un articol publicat la un an de la moartea poetului. Lumea nu se schimbase din 1876 cînd, în „Ghimpele”, Caragiale publicase un sonet care, deși uitat astăzi, e o oglindă nu doar a timpului, ci și a nimicniciei omenești dintotdeauna:

SONET

Contimpuranilor mei

Fără de graiuri gure și ochi făr’ de priviri,
Făr’ de mișcare forme, și încă, vai! ce este
Mai sec în astă lume și mai nemernic, țeste
Făr’ de gândiri și inimi lipsite de simțiri!

Așa ne pomenirăm, dodată, fără veste,
Trecând p-aci, prin jocul capricioasei firi.
Bizar! Ființe fără ființă, trecem peste
Pocitul vis al unei smintite-nchipuiri

În vreme de-njosire, în tină și din tină,
Ne căpătarăm locul l-a soarelui lumină;
Zadarnic ne născurăm și făr’ să trebuim!

Păsemne-așa ne scrise pustia de ursită:
Păcum ne fuse vremea meschină ș-umilită,
Meschini și mediocri să fim și să murim!

 

________

  1. C. Bacalbașa, Bucureștii de altă dată, vol. IV, Editura ziarului „Universul”, 1936, p. 217
  2. I. L. Caragiale, Opere VII, Corespondență, Ediție îngrijită de Șerban Cioculescu, Fundația Regală pentru Literatură și artă, București, 1942, p. 442
  3. Amintiri, schițe și nuvele, Orăștie, 1911, n. ed.
  4. I. L. Caragiale, op. cit., p. 365
  5. B. Jordan și Lucian Predescu, Caragiale, tragicul destin al unui scriitor, Editura „Cugetarea”, București, 1939, p. 366
  6. s. m., I. L
  7. Ibidem, pp. 366-367
  8. Constantin Bacalbașa, op. cit, p. 88
  9. B. Jordan și Lucian Predescu, op. cit., p. 367
  10. Ibidem, p. 369
  11. Ibidem, p. 369

Opinii