despre ispitirile și nevoințele cuvintelor

Frumusețea pierdută a bibliotecii

Multă vreme, în copilărie, cele trei corpuri masive din sufragerie, care ocupau un perete întreg, au fost pentru mine Biblioteca. Puținele cărți, ce nu umpleau mai mult de cinci rafturi, își arătau cotoarele, uneori colorate, alteori cenușii, pe care literele, pînă am învățat să citesc, închipuiau desene stranii. Puținătatea volumelor și bogăția pe care-o etalau bibliotecile rudelor ori vecinilor m-au făcut să cred, mult timp, că a noastră e cea mai mică bibliotecă din lume.

Mai tîrziu, în școala generală și-n liceu, biblioteca a fost camera în care pășeam întotdeauna cu sfială, unde priveam pe furiș rafturile grele ce se ridicau pînă-n tavan și unde furam cu coada ochiului titluri și autori. În primii ani a fost o veritabilă cameră de supliciu, din care am ieșit mai mereu dezamăgit, cu capul plecat, rușinat, căci majoritatea cărților cerute îmi erau refuzate: „ești prea mic, nu-i pentru tine!”, mi se spunea invariabil, astfel că, pentru mine, posibilitatea de a împrumuta orice carte a fost unicul motiv pentru care mi-am dorit cu frenezie să ies din copilărie.

În liceu, adevărata revelație a fost biblioteca orașului: găzduită într-o clădire veche, cu coridoarele ale căror pavimente, lustruite de trecerea atîtor generații, străluceau ca o apă, cu uși înalte, din lemn masiv, îngrozitor de grele și al căror scîrțîit, mereu prezent, mi se părea a fi ecoul deschiderii unor uși dintr-o altă lume, biblioteca era un veritabil labirint. Acolo, după cîteva încercări timide, am reușit să-mi cîștig libertatea de a rătăci singur printre rafturi, de a atinge copertele, de a răsfoi îndelung cărțile, întorcînd paginile cît mai tăcut, căci întotdeauna eram cu simțurile ascuțite, atent la fiecare zgomot, temător să nu fiu prins asupra faptului, cu siguranță interzis.

Într-una din vacanțele de vară, mi-am luat inima-n dinți și, sub pretextul căutării unui volum disponibil doar în sala de lectură, am descoperit și camera ce rămăsese învăluită într-un mister ademenitor din clipa în care aflasem de existența ei: sala de lectură. Liniștea care domnea, privirile aruncate în treacăt de cititori, de obicei încruntate, nemulțumite de zgomotele voluntare ori nu ale celorlalți, foșnetul paginilor, zgomotul penițelor pe hîrtie, bibliotecara care citea ori picotea la masa din față și care, din cînd în cînd, deschidea o mică fereastră pe unde introducea fișele cu cărțile cerute, toate clădeau imaginea celui mai fascinant loc din lume, Paradisul lui Borges. Un paradis în care cărțile apăreau ca prin farmec prin mica deschizătură, dincolo de care mereu am crezut că se ascunde cel mai miraculos spațiu din lume, căci, oricît m-am chinuit, așezîndu-mă cît mai aproape, în semiîntunericul de dincolo n-am reușit să zăresc decît colțul unei mese și mîna care ținea cărțile, dar care se retrăgea imediat.

Biblioteca, interior, acuarela
Interior de bibliotecă, acuarelă, 1830-1840, via Wikimedia Commons

Bucureștiul, pentru mine, e format din plămada — anticariate, buchiniști, Cinematecă, Sala Radio, teatre, străduțele ascunse ce încă păstrau farmecul interbelicului, dar și din cea a ceasurilor, mereu prea puține, petrecute în sălile de lectură ale bibliotecii facultății ori ale Bibliotecii Naționale.

Apoi viața m-a înghițit în vîltoarea ei. Aveam tot mai puțin timp pe care să-l dedic lecturii, biblioteca de acasă devenise neîncăpătoare și corpuri noi, cu mai multe rafturi, le-au luat locul, iubiri pasagare ori eterne, îmi înghițeau puținul timp liber, prima slujbă, a doua, mirajul străinătății, zbuciumul împlinirii viselor. Rămăsese doar nostalgia care mă străfulgera dureros cînd treceam pe lîngă clădirea atît de dragă.

Se năștea încet și mirajul internetului: dacă știai cum și unde să cauți, acesta îți crea iluzia că poți avea acces la toată cunoașterea lumii. Erau site-uri care adăposteau zeci de mii de cărți, să-ți ajungă cîteva vieți și, deși posesiunea lor crea un oarecare sentiment de liniște, de „ce bine că le am, le voi citi pe toate cît de curînd”, prezentarea lor anostă pe un ecran, toate arătînd identic, cu aceleași caractere tipografice, lipsa hîrtiei (mirosul, atingerea ei), greșelile ori caracterele stranii ce stîlceau fiecare pagină m-au îndepărtat de ele.

A venit însă o zi în care am avut nevoie de un volum rar. În anticariate dispăruse de mult, internetul nu-l găsise îndeajuns de interesant, așa că, într-un moment de iluminare, mi-am amintit de bibliotecă. Revenisem în orașul natal și gîndul că mă întorc într-unul dintre locurile dragi ale copilăriei, m-a umplut de emoție, deși, a doua zi, aveam să descopăr că mare parte din amintiri nu mai aveau unde să se întrupeze. Bibliotecarele pe care le știam ieșiseră la pensie, ușile parcă nu mai erau atît de înalte și nici nu mai scîrțîiau, holurile se umpluseră cu ecrane și erau, cumva, mai zgomotoase. Neschimbate rămăseseră rafturile, deși majoritatea cărților fuseseră înlocuite cu altele noi, potrivite noilor mode și cerințe. Volumul căutat era ascuns în depozit și, bibliotecara s-a întors după un sfert de ceas, ținîndu-l în vîrful degetelor. Copertele jilave miroseau a mucegai și un praf gros îl acoperea.

I-am privit cu mirare pe tinerii care intrau, cereau un volum (mai mereu din programa școlară) și așteptau răbdători, unul în spatele celuilalt, ca bibliotecarele să-l aducă, deși uneori, raftul era chiar lîngă ei. Poate că nimeni nu-i învățase să guste plăcerea descoperirii, a potecilor ce se bifurcă

Am ezitat în a mă întoarce, dar, încet, sub hainele schimbate și sub vremurile cele noi, am regăsit, cu încîntare, farmecul trecut și am descoperit că jocul umbrelor și al ungherelor din clădirea atît de veche, mirosul de hîrtie care, îmbătrînind, se pregătește să moară, plăcerea rătăcirii printre rafturi, a descoperirii erau adevărata bibliotecă.

John Frederick Peto - Take Your Choice
John Frederick Peto, Take Your Choice, 1885, via Wikimedia Commons

Și mai e ceva, ceva ce am păstrat întotdeauna ca pe-un secret adînc: biblioteca mai e și farmecul însemnărilor, al pasajelor subliniate, al bilețelelor de tot felul (tot mai puține acum) uitate printre pagini, colțul îndoit al foilor, toate aceste fărîme din care, în multe ceasuri, am reconstituit viețile imaginare ale cititorilor, fărîme prin care încercam să mi-i apropii. Și, la rîndul meu, uneori, am lăsat, pentru un el sau o ea la fel de însetați de povești, semne pentru viața mea imaginară.

De-acum știu că întoarcerea mea e pentru totdeauna și sper ca biblioteca, sălaș al cărților, să fie ultimul lucru din lumea veche la care să renunțăm, căci dispariția sa nu doar că ne va lăsa cu mult mai săraci, în ciuda progresului și-a miracolelor tehnologice ce ne invadează viețile, ci ne va goli și lumea de luminișurile stranii ale imaginarului.

Și n-ar fi minunat de, spre sfîrșitul vieții, cînd vom fi descoperit deja vremelnicia a toate și vom fi văzut cum se împrăștie ca fumul orice gînd de mărire, ne-am retrage în bibliotecă, asemeni lui Montaigne, spre a învăța cum să murim?




ADAUGĂ UN COMENTARIU

Cîmpurile marcate cu * sînt obligatorii. Adresa de e-mail nu va fi publicată. Acest site folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor.
Comentariile sînt publicate după aprobarea acestora de administratorul site-ului.