Ilustrațiile de neuitat ale lui Gustave Doré la „Don Quijote de la Mancha”

Don Quijote Sancho Panza

Ceea ce numim destin e uneori o sumă de întîmplări atît de extraordinare încît de multe ori ne întrebăm cum de au fost posibile și, mai ales, de trecutul nu e în totalitate o poveste născocită. Așa cum poate noi ori alții vom descoperi despre viitorul de azi.

O toană a destinului pare și viața unui spaniol din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Despre intrarea în lume a lui Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616) nu știm cu certitudine decît că s-a născut la Alcalá de Henares și că a fost botezat în 9 octombrie 1547 în biserica Santa María. Cum obiceiul vremii era ca pruncii să primească numele sfîntului din ziua nașterii, s-a ales ca dată a nașterii 29 septembrie cînd, în calendarul romano-catolic, este celebrat Sf. Mihail.

Întîmplările extraordinare ori banale din viața lui Cervantes ar fi trebuit să stea mărturie unui destin cvasi-anonim al acelui secol și nu celui de-a dreptul miraculos al unuia dintre cei mai mari scriitori ai tuturor timpurilor.

Miguel de Cervantes
Portretul lui Miguel de Cervantes atribuit lui Juan de Jáuregui, via Wikimedia Commons

Ca soldat Cervantes cutreieră Italia, ia parte la bătălia de la Lepanto unde două gloanțe îl rănesc în piept și unul îi distruge brațul stîng, rămînînd astfel pentru toată viața cu porecla de „Ciungul de la Lepanto”, ajunge în Africa unde se remarcă în luptele pentru cucerirea Tunisului, lîncezește o vreme în garnizoane din Sardinia și Sicilia, iar cînd încearcă să se întoarcă în Spania galera pe care se îmbarcă e atacată de pirați în dimineața zilei de 26 septembrie 1575, Cervantes e luat sclav și dus în captivitate la Alger unde rămîne vreme de cinci ani, căci răscumpărarea lui fusese stabilită la o sumă fabuloasă fiind socotit o persoană de vază din cauza scrisorilor de recomandare găsite asupra lui. Întors în Spania, intră iar în armată, se dedică teatrului, dar piesele sale nu au succes, e perceptor în jurul Sevillei, pentru ca în ultimii ani de viață să primească o oarecare pensie ce nu va reuși să îndulcească sărăcia în care s-a zbătut întreaga viață. La 22 octombrie 1616, Miguel de Cervantes moare și e îngropat o zi mai tîrziu.

Cele cîteva poeme, piese de teatru ori romanul „Galateea” nu i-ar fi păstrat numele în istoria literaturii, dacă, la începutul lui 1605, n-ar fi apărut partea întîi din „El ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha” („Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha”).

„Cetitorule lipsit de alte treburi, și fără să mă jur m-ai putea crede că tare-aș vrea să fie cartea asta, ca una ce-i odrasla minții mele, cea mai desfătătoare și mai înțeleaptă din cîte s-ar putea închipui.”1 scria în „Prolog” autorul abia întrezărind importanța pe care paginile sale o vor căpăta în cultura universală.

Un hidalgo „oarecare”, un erou ridicol, pe nume Alonso Quijano, își alege un nume de cavaler („don Quijote de la Mancha”) și se avîntă în necunoscut în căutarea unor aventuri extraordinare, dar mai ales ca să salveze lumea, s-o acordeze celei pe care o născociseră înăuntru-i cărțile cu cavaleri și pe care-o credea a fi cea adevărată, vrednică de trăit. Un cavaler care-și alege ca scutier „un țăran din vecini, om vrednic de toată cinstea […], dar cam sărac cu duhul” pe nume Sancho Panza care, deși nu-nțelege nebunia stăpînului, se scufundă treptat în viziunile acestuia.

„Într-un sătuc din La Mancha, de-al cărui nume nu țin să-mi aduc aminte, nu-i mult de cînd trăia un hidalgo, din cei cu lance în panoplie, scut vechi, cal ogîrjit și ogar de hăituit vînatul”.2

e începutul unei aventuri cum spiritul uman nu mai trăise de la rătăcirile lui Odiseu, o aventură la sfîrșitul căreia cavaler și scutier suferă transformări interioare profunde. O dată cu ei se schimbă pentru totdeauna nu doar lumea lor, ci și cea care le va urma.

Asemeni nouă care, dincolo de viața reală poate fi strînsă într-un registru de contabil, ducem o multitudine de alte vieți nu doar înăuntrul nostru, cît mai ales în ochii celorlați, personajele literare, pe lîngă existența lor ce pare atît de bine definită și imposibil de modificat între hotarele poveștilor, au și ele o mulțime de alte existențe, o mulțime de alte înfățișări ce se plămădesc în imaginația fiecărui cititor. Și uneori una dintre imagini începe să crească, să le confiște pe celelalte și să rămînă imaginea iconică a eroului.

Pentru mine doar s-a născut don Quijote, și eu pentru el; el s-a priceput să săvîrșească isprăvi iar eu să i le scriu; noi doi numai sîntem făcuți unul pentru altul.3

Astfel ia sfîrșit povestea Cavalerului Tristei Figuri și tot astfel se desparte Cervantes de noi. Dar călătoria celor doi, erou și autor, nu se sfîrșește, căci alții li se alătură pe drumul spre noi.

Imaginea lui Don Quijote pe care-o știm astăzi se va contura abia după două secole și jumătate de un francez – Gustave Doré (1832-1883). Deși poate mai cunoscut în special pentru ilustrațiile care au însoțit o ediție a Bibliei din 1866, Doré a ilustrat cu succes și opere de Rabelais, Dante, Perrault, Hugo, Balzac, Milton, Coleridge ori Tennyson. Și succesul a fost atît de mare încît un critic ajunsese să afirme că: „Autorul e umbrit de desenator. Am putea spune că nu Dante e ilustrat de Doré, ci că Doré e ilustrat de Dante”.4

Gustave Dore
Portretul lui Gustave Doré de Nadar (1867), via Wikimedia Commons

Tulburătoare rămîne însă înfățișarea lui Don Quijote imaginată de Gustave Doré, înfățișare care, filtrată de artiștii din secolul următor, ne este atît de familiară astăzi. Și cînd deschidem cartea și rîndurile ni se-aștern unul după altul, cavaler și scutier se nasc din cele peste 300 de ilustrații ce-au însoțit, în 1863, traducerea în franceză a celui mai cunoscut roman spaniol.

„«Fericită epocă și fericit veac cel în care vor vedea lumina faimoasele mele isprăvi, vrednice de gravat în bronz, de sculptat în marmură și de zugrăvit prin tablouri, ca să le rămînă amintirea în viitor!»”
„Și adunîndu-și don Quijote toată armăria, și-o clădi deasupra teucei de lîngă o fîntînă, apoi, trecîndu-și scutul pe după braț, strînse lancea în pumni și începu să se plimbe măreț încoace și în colo pe dinainte jgheabului”
„…atîtea îi tot îndrugă și făgădui, atîta stătu pe capul lui, că bietul țăran se hotărî să plece cu el și să-i slujească de scutier…”
„… încredințîndu-se cu trup și suflet stăpînei sale Dulcinea pe care o rugă să-l ajute în atare primejdie… se năpusti în galop, cît îl țineau picioarele pe Rocinante, să dea piept cu cea dintîi moară care-i stătea în cale.”
„Toată predica asta (de care ar fi putut foarte bine să-i cruțe) o rosti cavalerul nostru doar pentru că ghinda îi aduse aminte vîrsta de aur și-i venise chef să-și împărtășească gîndurile și păstorilor de capre, care, fără să-i răspundă o vorbă, stăteau și-l ascultau prostiți, cu gurile căscate.”
„…cu Sancho trîntit în pătură, începură a-l sălta în înaltul cerului și a-și face de joacă cu el așa cum dai cîinii în tărbacă la lăsata secului de carne.”
„…intră în mijlocul escadronului de oi și începu să le ia la suliță cu atîta foc și furie, de parcă și-ar fi tras cu adevărat vrăjmașii de moarte în țeapă”
„…despuindu-se în graba mare de nădragi, rămase gol, numai cu cămașa pe el, și pe loc, nici una două, sări de vreo două ori în aer și veni de-a berbeleacul…”
„— Săriți, repede, ajutor, că stăpînul meu s-a încăierat în cea mai înverșunată și mai vajnică bătălie din cîte mi-au văzut ochii!”
„Dar să fiu dus acuma eu într-un car cu boi, mă prinde, zău așa, mirarea!”
„— O, floare a cavaleriei, căruia c-o singură măciucă ți s-a închis cărarea anilor tăi, atît de bine folosiți”
„Cu asemenea vorbe și cu altele de acest fel le trecu toată noaptea… fără a li se întîmpla nimic vrednic de a fi povestit, ceea ce pe don Quijote îl mîhni foarte.”
„— O, tu, preanorocos între toți norocoșii ce trăiesc pe fața pămîntului… dormi cu cugetul împăcat; pe tine nu te prigonesc vrăjitorii și nici vrăjile nu te fac să tresari.”
„… insul cel cu veșmîntul cernit… se arătă limpede a fi însăși făptura morții, descărnată și slută, la vederea căreia don Quijote se mohorî.”
„…văzu, după cît i se părea, că-i atît de aproape de trupul lunii, că putea s-o apuce cu mîna…”
„… blidul acela cu potîrnichi, care stau colo fripte și, pare-mi-se, minunat pregătite, nu mi-o face rău de fel.”
„— La arme, la arme, mărite cîrmuitor, c-au năvălit în ostrov vrăjmașii cîtă frunză și iarbă și sîntem pierduți dacă iscusința și vitejia luminăției tale nu ne sare într-ajutor!”
„— Fii binevenit în cetatea noastră, tu, oglindă, far, luceafăr și stea-călăuză a întregii cavalerii rătăcitoare în toată răspîndirea ei pe fața pămîntului!”
„Aici a fost Troia; aici, nefericirea, și nu mișelia mea, mi-a răpit slava cîștigată; aici și-a arătat ursita față de mine toată nestatornici ei; aici s-au topit în umbră isprăvile mele cele mai mari; aici, în sfîrșit, mi-a căzut răpus norocul, pentru a nu se mai ridica niciodată.”
„Se despuie cît ai clipi pînă la brîu și, înșfăcînd biciul, începu să se croiască, iar don Quijote începu și el să numere loviturile.”
„— Malum, signum, malum signum, iepure fugind, copoi urmărindu-l, Dulcinea nu se mai arată!”
„Sosi, în sfîrșit, și clipa cea de pe urmă a lui don Quijote…”

Gravurile lui Doré, deși par că spun aceeași poveste, îmbogățesc textul lui Cervantes cu sensibilitatea unui artist în stare să cuprindă un univers literar atît de vast.

Puteți descoperi majoritatea ilustrațiilor la „Don Quijote” într-o ediție engleză  disponibilă în cadrul Proiectului Gutenberg (Partea I și Partea a II-a).

________

  1. Miguel de Cervantes, „Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha”, în românește de Ion Frunzetii și Edgar Papu, volumul I, Editura pentru literatură, 1969, p. 5
  2. Ibidem, p. 27
  3. Miguel de Cervantes, op. cit., volumul IV, p. 398
  4. „L ‘auteur est écrasé par le dessinateur. Plus que Dante illustré par Doré, c’est Doré illustré par Dante.”, sursa citatului

Opinii