„Îndură-te, Doamne, de mine pentru lacrimile mele”. Bach în vecinătatea lui Dumnezeu.

Christos Cranach

Plin de admirație și conștient de măreția lui Bach, Emil Cioran scria în Lacrimi și sfinți:

Cînd asculți pe Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica lui este generatoare de Divinitate. O viziune plastică a ființei divine ți se desfășoară în față și crește Dumnezeu sub ochii tăi.
După un oratoriu, o cantată sau o «pasiune» trebuie să existe Dumnezeu.  Altcum, toată muzica lui Bach este o iluzie sfîșietoare, ea fiind mult prea nedefinibilă pentru a o degrada într-un deliciu estetic. Ce va fi fost pe vremuri prin ceruri nu se știe. Doar de la Bach încoace există Dumnezeu…
… Și cînd te gîndești că atîția teologi și filozofi și-au pierdut zilele și nopțile în căutarea argumentelor pentru existența lui, uitînd singurul argument valabil: Bach.1

În Vinerea Mare a anului 1727, la 11 aprilie, la Biserica Sf. Toma (Thomaskirche) din Leipzig, unde cantor era Johann Sebastian Bach (1685-1750), lumea auzea pentru prima dată oratoriul Patimile după Matei (Matthäus-Passion), titlul original în latină fiind Passio Domini nostri J.C. secundum Evangelistam Matthaeum. 

Patimile după Matei și Ioan sînt, fără doar și poate, cele mai mărețe opere de artă concepute vreodată de spiritul omenesc.”, mărturisește cea de-a doua soție a lui Bach în Scurta cronică a Annei Magdalena Bach 2 și cum ar putea fi altfel cînd întregul tragism al Patimilor este purificat într-o muzică care atinge sublimul și care ne întoarce la cele cu adevărate importante ale vieții nostre, căutînd să reaprindă flacăra de divin ce abia mai pîlpîie înăuntrul nostru.

Aproape uiate după moartea lui Bach, Patimile după Matei vor fi redescoperite în 1829 cînd tînărul Felix Mendelssohn readuce lucrarea, deși într-o variantă prescurtată, în atenția publicului la Berlin. Bazîndu-se pe textul capitolele 26 și 27 din Evanghelia după Matei, Bach reconstituie Patimile lui Christos închizînd în muzică întregul tragism ale ultimelor ceasuri ale lui Iisus, dar și drama celor care-i fuseseră alături, durerea lumii care se desparte de El.

Episoadele recitative ce narează momentele Patimilor sînt întrerupte de coruri, corale și arii care invită la meditație ori accentuează tensiunea și tragedia momentelor.

Una din cele mai tulburătoare arii, „Îndură-te, Doamne” („Erbarme dich, Mein Gott”), redă căința amară și disperarea lui Petru. Acel Petru care la Cina cea de taină, plin de aroganță, se arătase gata să-și jertfească viața pentru Iisus: „Petru I-a zis: Și de-ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine. Și toți ucenicii au zis la fel.” 3), nu-L părăsește și merge după El, dar care cînd este recunoscut, în curtea lui Caiafa, se leapădă imediat, tăgăduind din toate puterile că l-ar fi cunoscut:

Atunci el a început a se blestema și a se jura: Nu cunosc pe omul acesta. Și îndată a cîntat cocoșul.
Și Petru și-a adus aminte de cuvîntul lui Iisus, care zisese: Mai înainte de a cînta cocoșul, de trei ori de vei lepăda de Mine. Și ieșind afară, a plîns cu amar. 4

Aria cuprinde doar cîteva cuvinte de căință care sînt repetate iar și iar, cu fiecare repetiție accentuîndu-se disperarea și neputința, căința, cerșindu-se fără încetare îndurare:

Îndură-te, Doamne, de mine
pentru lacrimile mele!
Vezi-mă,
Inima și ochii mei se jeluiesc cu amar
înaintea Ta  5

Ascultînd, cufundîndu-ne în muzică, ne dăm seama că plîngerea nu este doar a lui Petru, ci și a noastră ori, mai degrabă, a noastră, căci de tînguit se tînguiesc slăbiciunile și suferințele noastre; alături de el, ne plîngem durerea și disperarea. Treptat ne amintim că sîntem fărîme din nimic, dar Bach ne întinde o mînă și ne ajută ca prin muzică să atingem cu vîrful degetelor eternitatea, să întrezărim speranța iertării și a mîntuirii.

Iar acest Bach care ne duce lîngă Dumnezeu cum nici un alt compozitor n-a mai reușit era atît de smerit încît la începutul lucrărilor adăuga JJ („Jesus Juva”, „Iisuse, ajută-mă”), iar la sfîrșit SDG („Soli Deo Gloria”, „Doar pentru slava lui Dumnezeu”).

Cît despre puntea în care Bach se transformă legînd lumea de Dumnezeu, tot Cioran scria:

Bach este agentul direct al despămîntenirii. E atîta transcendență în cîte o vibrație de violă, pare că se presară zăpadă pe inimi de îngeri…
În Bach nu există «sentimente», ci numai lumea și Dumnezeu legate printr-o scară de lacrimi, pe care urcă alte lacrimi… 6

Și, ca de fiecare dată cînd muzica lui Bach se stinge, o tăcere adîncă se lasă, înghite lumea și pe noi și-n acele puține clipe în care uităm că mai existăm, chiar înaintea primei respirații, ajungem să presimțim simplitatea sublimă a absolutului.

________

  1. Emil Cioran, Lacrimi și sfinți, Editura Humanitas, București, 1991, p. 79
  2. Anna Magdalena Bach, Scurtă cronică a Annei Magdalena Bach, Editura Humanitas, 2007, p. 176
  3. Matei 26, 35[note]; acel Petru care, deși ceilalți se-mprăștie după prinderea Învățătorului(„Atunci toți ucenicii, lăsîndu-L, au fugit.”[note]Matei 26, 56
  4. Matei  26, 74-75
  5. „Erbarme dich, / Mein Gott, um meiner Zähren willen! / Schaue hier, / Herz und Auge weint vor dir / Bitterlich.”
  6. Ibidem, pp. 90-91

Opinii

2 comentarii

  1. In seara aceasta am o emotie ce atinge sublimul.Am venit de la slujba prohodului, de la o biserica unde vibratia momentului a fost maxima si am gasit postat acest articol deosebit .MULTUMESC ! Sa ne reculegem in continuare in aceasta noapte de veghe.

    1. Slujba Prohodului am simțit-o întotdeauna ca pe ceva cu totul aparte în spiritualitatea ortodoxă. Poate-s de vină și amintirile dintr-o bisericuță de la poalele munților în care am trăit deniile copilăriei.
      E o noapte adîncă, înșelătoare și Bach ne poate călăuzi printre ceasurile ei.