Înșir’te mărgăritari: „Amurg pe fluviu” de D. Iacobescu

Gustave Courbet - Apus

Între destinele frînte mult prea devreme ale literaturii române, alături de cele ale lui Ștefan Petică, Magda Isanos ori Nicolae Labiș, își află loc și cel al lui D. Iacobescu (1893 – 9 octombrie 1913).

Născut la Craiova, fiu al medicului Iacob Iacobson și al Mariei Dorothea (născută Jensen), D. Iacobescu (pe numele adevărat Armand Iacobson) publică la paisprezece ani prima sa poezie în „Duminica”. În scurta lui viață a colaborat la „Noua revistă română”, „Noi pagini literare”, „Arta”, „Biruința”, „Ramuri”, „Ilustrațiunea română”, dar mai ales la „Flacăra” și la „Insula”, revista simbolistă condusă de Ion Minulescu. Deși retras și timid, numele lui începe încet să fie cunoscut în lumea literară, dar, la nici 20 de ani, moare răpus de tuberculoză.

Peste cîțiva ani, Literatorul îl comemorează, dar va trebui să treacă mai bine de-un sfert de veac ca poeziile să-i fie adunate între copertele unei cărți. Prefațat de Perpessicius, volumul „Quasi” (1930) a adunat atît poemele originale, cît și traducerile din Baudelaire, Verlaine, Mallarmé, Samain și LongfellowTitlul, cu trimitere la Verlaine, era cel pe care poetul îl dăduse unui caiet cu poezii.

În prefață, Perpessicius cuprinde în cîteva fraze destinul trist al poetului:

Tipărirea poeziilor lui D. Iacobescu, astăzi, după 16 ani de la trecerea lui la cele veșnicie, înseamnă pentru tînăra lui glorie virgină, un act de înaltă pietate, iar pentru lirica nouă românească un prilej de popas și de rememorare. D. Iacobescu s-a stins prea tînăr, pentru ca jilava lui existență să fi putut însemna în istoria literaturii românești o pagină de biografie […]. A fost, așa cum și-l amintesc foștii lui camarazi de școală și de litere, un tînăr studios, cu sufletul de o cuceritoare candoare, strecurîndu-se aproape nesimțit, — ca un arcuș abia trecut pe coarde sau ca atîtea din versurile lui aeriene –, în preajma cîntăreților mai bătrîni și-n tainița redacțiilor. A îndurat agonia cu acea seninătate peste care se lasă, la răstimpuri, zăbranice albe, și cînd în prezilele întîului și ultimului său mare voiaj pe drumurile neîntoarse, între cadențele cu care își număra zilele ca pe șiraguri de mătănii necoruptibile, un cunoscut îi trecea pragul, ochii lui se aprindeau ca de dincolo de Styx și o fericire îngerească i se revărsa peste paliditatea chipului de Pierrot înlănțuit de fotoliu. A murit la 20 de ani, recrut prea timpuriu al morții și nedreptatea acestei osînde zeiești, este suficient motiv de tristeță. […]

și explică necesitatea apariției acelui volum postum:

Dar dacă biografia lui D. Iacobescu ar putea fi și numai aceasta, biografia operei lui este cu mult mai întinsă și mai însemnată. Poezia nu are moarte și cine își închipuiește acordurile autentice că se pot irosi, chiar după trecere de veacuri, necum după 16 ani, se înșală. Ce nu trăiește, n-a trăit nici în clipa dintîi. Și acordurile lui D. Iacobescu au stat numai închise acolo, în sicriile de aur ale violelor și culegerea de astăzi le eliberează și ele vin în aceiași procesiune, muzicală și stranie, ca și pe vremea cînd se auzeau pentru întîia oară, cum vor veni întotdeauna, oridecîteori cetitorul se va pleca peste misterioase și enigmatica lor frumusețe.

Versurile, muzicale și fine, străbătute de melancolie, sumbre, uneori grotești, sînt umbrite permanent de presimțirea morții și de apropierea ei fatală:

Respir adînc otrava ce-nvăluie grădina
Și dezolarea Toamnei mă-mbată ca morfina,
Ce-nlănțuie în creier hipnotice viziuni,

Iar sufletul îmi pare o casă de nebuni
În care se frămîntă, se-nalță, se îndoaie
O lume de-ntuneric, de sînge și de ploaie.

Agonie

Sînt versuri ce încearcă să sfîșie falsele văluri întinse peste lume, peste viață: „[…] un mic strigoi cuminte, / Un alb schelet sarcastic, un filozof bufon, / Văzînd că astrul tainic e doar un lampion / Zîmbește în tăcere și doarme înainte.” (Dedicație); o lume-n care morții se-ntorc în procesiuni deseori caricaturale: „Din farmecul de lună, un luciu de mătasă / Învăluie fantastic locașul celor duși; / Sosește miezul nopții și morții’ncep să iasă: / Sînt palide schelete cu frac și cu mănuși, / Cu șaluri de bunică sau rochii de mireasă.” (Nocturnă)

Dar totul pare a se prăbuși, a se închide în sine, căci un nihilism atroce sfîșie paginile:

Sînt obosit deși nu vin din luptă
Și-s trist, o, trist, deși fără motiv.
Culoarea idealei zări e suptă,
Iar soarele mai greu și mai masiv.

[…]

Nimica sfînt. Nimica bun. Nicio cadență.
Doar lenevii solare, și atît,
Plus o grozav de lungă decandență
Și-un ștreang — cu care nu te strîngi de gît.

Spleen

Și-n poezia lui Iacobescu pînă și iubirea, scufundată în melancolie, e de la început destinată ruinei: „A fost o seară dulce, pe terasă, / În liniștea lampioanelor albastre / Părea că o alee de mătasă/ Unește tainic sufletele noastre. / […] A fost mai mult un vis decît o seară!” (Unei doamne)

N. N. Tonitza frontispiciu Quasi
frontispiciu de N. N. Tonitza pentru Quasi (1930)

 

Și totuși în multe versuri se strecoară abia simțită atracția față de inefabil, față de momentele unice, care, deși durează puțin de uneori abia sînt zărite cu colțul ochiului,  închid în ele eternitatea așa cum se-ntîmplă și într-o banală călătorie la ceas de seară ce-ncearcă să se-ntindă și să-ntîrzie pînă la sfîrșitul timpului.

Amurg pe fluviu

În depărtări își stinge duhul,
Văpaia purpurei spre seară,
Și pasări albe bat văzdulul
Ca niște mici stafii de ceară
În pacea tristului amurg.

E Toamnă…
_______apele se scurg
Cu șoapte reci și plînsuri fine
De-a lungul malurilor pline
De parcuri moarte și ruine.

Nu-i nimeni, nimeni…
_____________numai noi
Amanți tîrzii, din mica barcă
Privim molatic înapoi
Cum cad pe maluri moarte foi,
Și tresărim mereu de parcă
Se rupe și ceva din noi.

Iar doliul aripelor serii
Îneacă fluviul cu încetul
Ne fură apele tăcerii…
— O, taci, să nu deștepți regretul!

înșir’te mărgăritari…

Citiți și inspirata sa traducere a unuia din cele mai frumoase poeme baudelairiene, Tristețea lunii

Opinii