Înșir’te mărgăritari: „E-o anume-Nclinare a luminii” de Emily Dickinson

Emily Dickinson

Poeții nu aprind decît Lămpi —
Apoi ies din odaie —1

(„Poeții nu aprind decît Lămpi”, 1864)

Sînt versurile care definesc cel mai bine trecerea prin lume a celei mai mari poete americane, Emily Dickinson, una din vocile importante ale liricii universale. Imaginea romantică a poetului văzut ca o făptură chinuită, cu un destin tulbure și tulburător, care încearcă să ne schimbe viziunea asupra lumii arătîndu-ne frumuseți ascunse și care sfîrșește întotdeauna tragic, e la ani lumină distanță de această poetă care-n timpul vieții a trecut ca o umbră prin viețile celorlalți și care și-a petrecut ultimii ani de viață într-o recluziune aproape totală.

„Domnișoara din Amherst”, cum a mai fost numită, nu putea avea o biografie mai banală, rezumabilă în doar cîteva rînduri. Născută la 10 decembrie 1830 într-o mică localitate din Massachusetts, Amherst, într-o familie respectată, deși nu bogată, urmează primele șapte clase de școală la Colegiul din Amherst, fondat de bunicul patern, Samuel Dickinson, și unde tatăl, Edward Dickinson, era trezorier, iar în 1847 se înscrie la Mount Holyoke Female Seminary în South Hadley, la zece mile de orașul natal, unde nu va rămîne decît zece luni. Va fi și cea mai lungă ședere departe de casă.

Cîteva călătorii, șase sau șapte, una dintre ele în 1855 împreună cu sora mai mică Lavinia la Washington, unde tatăl reprezenta în Congres districtul Hampshire din Massachusetts. Un premiu la un concurs culinar, o corespondență bogată cu cîțiva prieteni, două sau trei legături romantice, mai degrabă iubiri intelectuale, și mai puțin de zece poeme publicate în timpul vieții. Iar din 1865 sihăstria aproape totală. O retragere care pare să fi fost aleasă, ca un refuz al lumii pe poeta care n-o înțelegea, mai ales că Dickinson pare să fi suferit întreaga viață, după cum mărturisește uneori în corespondență, din cauza golului intelectual din jurul ei, și că a tînjit după companioni egali intelectual cu care să schimbe idei, nu doar fraze banale.

Despre preferințele ei literare nu știm mai nimic, căci în corespondență le amintește pe surorile Brontë și cîțiva scriitori minori, deși a trăit într-o perioadă înfloritoare a literaturii americane: Hawtorne publicase „Litera stacojie” și „Casa cu șapte frontoane”, iar Melville „Moby Dick” cînd ea împlinise 21 de ani, Poe murise de puțin timp, iar în 1855 apare volumul „Fire de iarbă” al lui Whitman ce va fi în același timp revelație și revoluție în lirica americană. În aceeași perioadă, peste ocean, o altă poetă, Christina Rossetti, născută cu cîteva zile înaintea lui Dickinson, aduna în jurul ei societatea literară engleză devenind una din cele mai strălucite personalități artistice ale epocii.

Îngeri poți vedea în zori,
Printre Rouri cum se-nclină,
Culegînd — zîmbind — zburînd —
Mugurii să le-aparțină?2

(„Îngeri poți vedea în zori”, 1859)

Emily Dickinson pare un moment singular în literatura americană, o insulă. Și poate chiar ea a contribuit la aceasta, căci nu și-a arătat opera nici celor apropiați. În 1858 începe să revadă poemele scrise pînă atunci și să le adune în caiete. Cele 40 de „cărticele” pe care le va umple în următorii șapte ani vor cuprinde aproape 800 de poeme. Nu se știe dacă voia să le trimită prietenilor ori să le păstreze pentru sine, așa cum făcuse înainte cu ierbarele, botanica fiind o pasiune constantă de-a lungul vieții. Sau poate erau o lungă „scrisoarea către Lume” (“This is my Letter to the World”) așa cum scrisese într-o poezie din 1863.

După moartea ei, la 15 mai 1886, cu atît mai mare a fost surpriza familiei cînd, într-un scrin, au găsit, în amintitele cărticele și pe bucăți de hîrtie, aproape 1800 de poeme. Cum Emily nu lăsase instrucțiuni decît cu privire la soarta corespondenței cerînd să fie arsă, Lavinia, în ultimii ani de viață, va se va dedica întru totul publicării lor. Prima ediție a poeziilor, apărută în 1890 nu va atrage atenția criticii și va trebui să treacă aproape jumătate de secol, pentru ca abia după Primul Război Mondial, prin anii ’30, să apară primele studii care să-i recunoască valoarea poeziei, urmate în 1955 de prima ediție critică a lui Thomas H. Johnson în care-au fost adunate pentru prima dată toate poemele cunoscute ale poetei în forma în care fuseseră lăsate în manuscris (majoritatea poemelor publicate pînă atunci suferiseră modificări din partea diverșilor editori).

Într-o Lume însingurată — Străinii
Azil îți cerură odată —
Vezi, poartă-te bine, să nu fi în Cer
Tu însăți o Refugiată —3

(„Într-o Lume însingurată”, 1866)

Dacă critica a descoperit-o și i-a apreciat modernismul tîrziu, cititorul de rînd s-a îndrăgostit încă de la început de vocea ei inconfundabilă, de tristețea versurilor, de atmosfera de cele mai multe ori apăsătoare, de continua căutare a unui sens, de misticismul profund. O poezie în care ritmul, rima, gramatica erau ocolite atunci cînd încătușau gîndul pur. Astăzi, Emily Dickinson face parte din canonul literar american și e unanim recunoscută ca o voce unică în literatura universale.

Printre temele fundamentale ale poeziei sale se numără dragostea, singurătatea, moartea ori eternitatea. Unul din cele mai celebre și mai uimitoare poeme ale sale, “There’s a certain Slant of light” („E-o anume-Nclinare a luminii”) vorbește despre schimbare, despre vremelnicia clipei în după-amiezile de iarnă (și cît de scurte sînt acestea!) ce creează o senzație apăsătoare, chinuitoare. E poemul tragismului căutării („De la Nimeni nu se-nvață Nimic”) și-al unei imagini, în ultimele versuri, pe cît de neliniștitoare, pe atît de minunate a morții, a liniștii rigide care se așază între cei plecați și lume. Sînt versuri aproape mistice, a căror frumusețe diafană e mai ușor de trăit și simțit decît de explicat. Întocmai înclinării luminii la ceas fermecat, de amurg.

E-o anume-Nclinare a luminii

E-o anume-Nclinare a luminii
În După-amiezi hivernale —
Care-apasă ca Muzica însăși
Din mari Catedrale —

Se cască o Rană cerească în noi —
O durere eternă,
Între Sensul și locul unde le-aflăm,
E-o deosebire internă —

De la nimeni nu se-nvață Nimic —
Pecetea e Disperarea —
O durere imperială
Trimisă de Aer —

Cînd vine — Peisajul e numai urechi —
Și umbrele-și țin răsuflarea —
Cînd pleacă — e ca la vederea Morții —
O senzație de Îndepărtare —4

1861

(trad. Veronica Porumbacu)

înșir’te mărgăritari…

________

  1. Emily Dickinson, versuri, traducere și postfață de Veronica Porumbacu, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969, p. 265
  2. ibidem,  p. 32
  3. ibidem,  p. 278
  4. ibidem, p. 79

Opinii