Înșir’te mărgăritari: „Balada călătorului” de G. Topîrceanu

calator iarna

Primăvară, unde ești?

(Rapsodii de primăvară)

La 20 martie 1886 George Topîrceanu s-a născut la Azilul „Elena Doamna”, în București, ca fiu al lui Gheorghe Topîrceanu, cojocar, și al Paraschivei (născută Coman), maestră țesătoare, cei doi fiind originari din zona Sibiului. Părinții peregrinează prin diverse localități: Horezu (Vîlcea), din nou la București, Armășești (Ialomița), schitul Văleni (Argeș) înainte de-a se stabili la Nămăiești, județul Muscel ale cărui plaiuri vor lăsa urme adînci în amintirile poetului.

Primele două clase primare G. Topîrceanu le urmează la București, iar următoarele la Șuici în județul Argeș, iar între 1898 și 1901 este elev la liceul Matei Basarab din București, apoi la Sf. Sava. În această perioadă, influențat de versurile lui Eminescu și ale lui Byron, scrie primele versuri, dar debutul are loc abia în 1904 în revista umoristică Belgia Orientului sub semnătura G. Top. În 1906 se înscrie la Facultatea de litere și filozofie, la București, dar renunță curînd la studii din cauza condițiilor materiale.

Din 1909 devine colaborator la Viața românească a lui G. Ibrăileanu, la invitația căruia în 1911 se va muta la Iași. În 1913 participă la campania din Bulgaria și un an mai tîrziu 1914 se înscrie la Facultatea de litere și filozofie din Iași, dar, din cauza intrării României în Primul Război Mondial e mobilizat și se vede nevoit să-și întrerupă studiile. Cade prizonier la Turtucaia în 1916 și e eliberat abia la începutul lui 1918.

În 1916 îi apăruseră volumele Balade vesele și Parodii originale care, din cauza războiului, trec aproape neobservate. Cărțile de după război însă, Balade vesele și triste (1920), Migdale amare (1928), Scrisori fără adresă (1930) ori Pirin-Planina (1936) sînt bine primite de public și Topîrceanu devine un poet iubit, la apariția căruia „sala izbucnea spontan în aplauze”, după mărturia lui Demostene Botez.

Bolnav de cancer hepatic la începutul anului 1937 pleacă la Viena împreună cu Otilia Cazimir (1894-1967), cei doi trăind de ceva vreme o poveste discretă de dragoste. Întors de la Viena, la 7 mai 1937 s-a stins la Iași în casa lui Demostene Botez.

În ce vară? În ce an?
Anii trec ca apa…

(Balada morții)

Deși în 1926 primește Premiul Național de Poezie și deși în 1936, la propunerea lui Mihail Sadoveanu de care-l lega o frumoasă prietenie, este ales membru corespondent al Academiei Române, cu toată dragostea publicului, George Topîrceanu va fi privit de majoritatea criticilor literari ca un poet mai degrabă minor, G. Călinescu în a sa Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent sintetizînd într-un paragraf celebru această prăpastie:

Neînțelegerea în privința lui Topîrceanu vine dar de aci: că amîndouă tezele (cea apologetică și cea care-i neagă valoarea, n.n., I. L.) pot fi susținute cu dreptate. El nu-i niciodată atît de liric încît să fie mare, niciodată atît de facil încît să nu fie poet. 1

Alături de Balada morții care reia motivul Mioriței, de Balada munților (un veritabil poem al toamnei) ori de Balada popii din Rudeni (unde contemplația e însoțită de-un „umor fin ca un fulg de zăpadă”, N. Manolescu), Balada călătorului e totuși unul din poemele care rezistă timpului.

Adevăratele călătorii, singurele care contează, sînt cele care nasc întrebări, cele în care ne rătăcim și ne găsim cu totul dezgoliți în fața necunoscutului. Cele care nasc ceasurile de disperare cînd credem că totul s-a sfîrșit, că înainte nu mai e nimic și cînd peste noi, dintr-o dată, se prăvălesc necruțătoare toate amintirile încărcate de regrete, toate „cîte n-au fost, dar puteau să fie”. Astfel de drumuri, șovăitoare, dar necruțătoare cu toate spaimele noastre, ne-ajută să mai luminăm o odaie întunecată a sufletului nostru ori măcar să-i vedem conturul ușii. Drumuri pierdute-n noapte la capătul cărora, de avem noroc, dăm peste o casă.

Balada călătorului

O, e-atît de bine cînd pe drumuri ninse
Întîlnești o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Cînd te prinde noaptea călător la drum!

Sania coboară clinul de pădure.
Fug în urma noastră luminișuri sure
Și-n singurătatea care ne petrece,
Peste vîrf de arbori, asfințitul rece
Străbătînd podoaba crengilor subțiri
Luminează-n aer bolți de trandafiri.

Dar amurgul palid a-nceput să scadă.
Noaptea, ca un abur, crește din zăpadă.
Se ivesc departe măguri de hotar,
Într-un loc se face drum pustiu de car,
Și-o fîntînă strîmbă pe lumina zării
Pare că sporește liniștea-nserării…

Drum de vis! E clipa mutei agonii
Cînd alaiul Nopții zboară pe cîmpii,
Cînd singurătatea umbrele-și arată
Și departe-n șesuri Ziua alungată

Lîngă reci fruntarii alergarea-și curmă,
Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă,
Să-și adune-n locul unde-a-ncremenit
Peste sîni de gheață părul despletit.

Ca-ntr-o presimțire sufletul ți-e-nchis.
Unde ești? Îți pare că trăiești un vis…
Treci lăsînd în urmă, la răspîntii mute,
Umbre solitare și necunoscute,
Treci ducînd o parte din tristețea lor,
Un suspin, o rugă, un zadarnic dor.
Iar tîrziu, cînd taina dimprejur te cheamă
Și-ți strecoară-n suflet un fior de teamă,
Singur cu povara cugetului tău
Te cuprind deodată lungi păreri de rău
După-o fericire care întîrzie,
După cîte n-au fost, dar puteau să fie,
După cele duse pentru totdeauna…

Astfel, cu mirare, te trezești cînd luna
Luminează somnul unei lumi din basme,
Iar omătul umple noaptea de fantasme.
……………………………………………………………..
……………………………………………………………..
O, e-atît de bine cînd pe drumuri ninse
Întîlnești o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Cînd te prinde noaptea călător la drum!

înșir’te mărgăritari…

________

  1. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Editura Fundației Regale pentru Literatură și Artă, 1941, pp. 743-744

Opinii