Înșir’te mărgăritari: „Cînd ai să fii bătrînă…” de Pierre de Ronsard

Cînd, în ultimele zile ale anului 1585, Pierre de Ronsard se stingea înconjurat de cîțiva prieteni care notau cu sfințenie ultimele versuri dictate de poet, întreaga Franța îl recunoscuse deja ca „Prince de poètes et poète des princes” („Prinț al poeților și poet al prinților”), iar faima lui ajunsese atît de mare încît, pe stradă, era recunoscut pînă și de copii, iar poezia lui era admirată în întreaga Europă.

Ronsard se născuse în septembrie 1524 în castelul familiei, la Possonnière, în provincia Vendômois, o familie ai cărei strămoși poetul îi știa veniți de prin părțile noastre, de la Dunăre, mai jos de Ungaria: „ Or, quant à mon ancestre, il a tiré sa race / D’où le glacé Danube est voisin de la Thrace: / Plus bas que la Hongrie, en une froide part” („Elégie XVI à Belleau”).

După copilăria idilică în care un unchi îi deschide gustul pentru lectură, tatăl îl trimite la Paris, la Colegiul Navarre, dar, cum băiatul nu arată aplecare spre învățătură, după doar șase luni e introdus la curtea Franței. Urmează ani în care primește educația potrivită unui gentilom, o însoțește în Scoția pe Madeleine de France devenită soție a regelui Iacob al V-lea, trăiește o vreme în Londra, se-ntoarce la Paris, face parte dintr-o misiune diplomatică în Flandra, apoi în 1540 petrece trei luni în Alsacia. La întoarcere o boală îl lasă pe jumătate surd pentru tot restul vieții și acesta este punctul de cotitură al destinului său.

Benjamin Foulon Ronsard
Benjamin Foulon, Portretul lui Ronsard

Cu cariera diplomatică, ce se-anunța atît de promițătoare, încheiată, Ronsard se dedică studiului, descoperă autorii greci, și, la Colegiul Coqueret de la Sorbona, alături de Jacques Peletier du Mans, Jean-Antoine de Baïf, Joachim Du Bellay, Rémy Belleau,  Étienne Jodelle și Pontus de Tyard și formează Brigada” (cunoscută mai tîrziu ca „Pleiada) sub patronajul lui Jean Dorat. La puțin timp, publicarea primelor opere ale lui Du Bellay și Ronsard va fi o adevărată revoluție pentru lirica și limba franceză: noi cărări se deschid, iar cea mai luminoasă dintre el va fi cea pe care va păși poetul din Vendômois.

În anii ce urmează, devenind poet al curții și apărător al regalității și al bisericii catolice în războiele cu protestanții, Ronsard cunoaște succesul deplin. „Odele”, „Amorurile Cassandrei”, „Amorurile Mariei” ori „Sonetele pentru Hélène” îi întăresc renumele de întîiul poet liric al Franței.

Destinul postum al operei sale va fi însă cu totul neașteptat. Guillaume Colletet, ultimul său admirator moare în 1569, apoi versurile sale sînt atacate violent atît de François de Malherbe,cît și de Nicolas Boileau, criticul clasicismului francez. Timp de mai mult de două secole, pînă-n 1828 cînd Sainte-Beuve începe procesul de recuperare a poetului, Ronsard e cu totul uitat ori amintit cu dispreț. Romanticii îl redescoperă, gloria lui renaște și Ronsard e recunoscu ca unul dintre cei mai mari poeți lirici din toate timpurile.

Ne trece timpul, Doamnă, — și trecînd
îmi stinge dragostele, rînd pe rînd… 1

Ronsard a iubit mult, dedicînd versuri celor care i-au tulburat, subjugat ori frînt inima. Dragostea tîrzie pentru Hélène de Surgère, o tînără din suita Caterinei de Medici, o dragoste ce-l va însoți pînă la moarte, a dat naștere capodoperei sale lirice „Sonete pentru Hélène” (1578).

Sonetul „Quand vous serez bien vieille…” („Cînd ai să fii bătrînă…”), cel mai celebru al ciclului, întrețese în versuri de-o frumusețe pură tristețea acelui atît de banal și, totuși atît de înfricoșător fugit irreparabile tempus (tristețe ce se ițește cu graba cu care fumul se ridică în aerul limpede și calm al unei nopți de iarnă), cu durerea născută din singurătatea bătrîneții, cu chinul amintirii zăpezilor de mai an”, dar, mai ales, cu gustul amar al iubirii ce-ar fi putut să fie și n-a fost, cu amărăciunea lui carpe diem ascunsă hoțește-n parfumul rozelor.

Și-ncet, în țesătură, se limpezește desenul straniu al amestecului dintre disperare și speranță, atît de absurd, atît de omenesc.

În traducerea lui Ștefan Aug. Doinaș2, versuri de Ronsard care se încăpățînează să înfrunte timpul și care, cu frumusețea neștirbită, supraviețuiesc clipelor și vieților noastre:

[Cînd ai să fii bătrînă…]

Cînd ai să fii bătrînă, tîrziu, la lumînare,
Pe-un scaun lîngă vatră, torcînd și depănînd,
Vei zice, cu uimire un vers de-al meu cîntînd:
Ronsard mă celebrase pe cînd eram în floare.

La vestea-aceasta, nu vei avea vreo servitoare,
De-a zilei oboseală aproape somnolînd,
Care-auzind de mine să nu tresară, blînd,
Slăvindu-ți tandrul nume, a binecuvîntare.

Stafie fără oase, eu în țărînă jos
Îmi voi găsi odihna sub for de mirt umbros;
Iar tu, lăsînd văpaia să-ți dea culoare feții,

Ai să-mi regreți iubirea, ca și mîndria ta.
Trăiește, zic, și gustă prezentul, n-aștepta:
Culege de pe-acuma toți trandafirii vieții.3

Alături de Michel de Montaigne, cu care-a fost contemporan, și de ceilalți reprezentanți ai Pleiadei, Pierre de Ronsard a dovedit că franceza, pe plan estetic, nu e inferioară limbilor clasice (greaca și latina) și că versurile ce se pot plămădi în ea nu-s cu nimic mai prejos decît cele ale vechilor poeți.

înșir’te mărgăritari…

________

  1. Ronsard, Poezii, în românește de Barbu Solacolu,Editura Tineretului, 1959, p. 101
  2. În limba română sonetul a mai fost tradus de Barbu Solacolu, de Maria Banuș ori de Alexandru Rally, dar versiunea lui Doinaș mi s-a părut nu doar fidelă, cît mai ales păstrătoare a tot ce-nchide în el originalul.
  3. Atlas de sunete fundamentale, antologie, prezentări, traduceri și postfață de Ștefan Aug. Doinaș, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 37

Opinii