Înșir’te mărgăritari: „O, cîte lucruri au rămas nespuse”

manuscris

Al meu mi-e sufletul, ori mi-e străin?

Mi-e sufletul de vechi amurguri plin,
Și-n mine plînge-un cîntec fără grai,
— Așa cum într-un vechi amurg pe Rin
Cînta pe-o stîncă zîna Lorelei.”

(Lied)

sînt versuri din volumul de debut (Aur sterp”, 1922) ale unui poet, Al. Philippide, aproape uitat astăzi.

Alexandru PhilippideAlexandru A. Philippide s-a născut la Iași la 1 aprilie 1900 ca fiu al lingvistului și filologului Alexandru Philippide într-o familie cu vechi tradiții intelectuale — Dimitrie Philippide în 1816 folosește pentru prima data cuvîntul România pentru a numi teritoriile locuite de români. Urmează în paralel cursurile Facultății de drept și pe cele ale Facultății de litere și filozofie de la Iași, la Berlin între 1922-1924 cursuri de filozofie și economie politică, iar la Paris (1924-1928) studii de economie, litere și filozofie.

În țară, după război, se dedică traducerilor și duce o existență discretă, devine însă unul din marii traducători ai culturii române, excelînd în transpunerea în românește a lui Baudelaire (Flori alese din „Les fleurs du mal”, 1934), cu traduceri remarcabile din literatura germană (Goethe, Schiller, Hölderlin, Novalis, Rilke) ori rusă (Pușkin, Tolstoi, Cehov).

Al. Philippide, unul din poeții însemnați ai secolului trecut care-n 1967 a primit Premiul internațional Herder, format atît la școala clasicismului, cît și la cea romantică scrie o poezie a cunoașterii, a tristeții, uneori alegorică (ca-n marile poeme „Pe un papirus”, „Balada vechii spelunci”, „Legendă”), adeseori onirică. O poezie care-i născută nu ca o manifestare a sentimentului, ci ca o expresie a spiritului.

Veritabil cărturar, Al, Philippide pare să fi tînjit întreaga viața după timpurile apuse în care exista o altă tihnă a sufletului și-a lumii, sugestiv fiind și răspunsul pe care i l-a dat, în ultimii ani de viață, lui George Arion cînd a fost întrebat dacă-i convine secolul în care trăiește: „Veacul în care trăiesc îl accept așa cum acceptă un copac terenul în care a fost sădit. Dar imaginația mea zboară și spre alte epoci.”

Cu atît mai semnificativ este răspunsul său pentru noi cei de azi pentru care cărțile sînt „la un click distanță”, care-am uitat de timpurile cînd pentru copierea Bibliei era nevoie de viața unui om, cînd literele se adunau încet, unele după altele, întocmind cuvinte și rînduri zi după zi, slăbind trupuri și încețoșînd ochi, dar întărind suflete și dînd sens vieților. Cînd în bibliotecile mănăstirilor se aduna praf peste înțelepciunea și frumusețea anticilor, cînd peste gînduri și povești vechi, cu grijă, călugării neîndrăznind parcă să le șteargă pentru totdeauna, se scria credința cea nouă. Acele vremi în care hîrtia era un basm oriental și mirosea a iasomie și-a covor zburător.

Iar din palimpsestele acelor timpuri încercăm să ne regăsim astăzi, din toate lucrurile nespuse, din „cîntarea care n-a fost spusă”.

O întoarcerea în acel atunci nu e pentru Al. Philippide rememorare ori retrăire, ci pierdere înăuntru, dezgolire a sufletului așa cum se-ntîmplă în „O, cîte lucruri”, poem din volumul „Monolog în Babilon” (1967), poate cea mai bună carte de poezie a sa.

O, cîte lucruri

O, cîte lucruri au rămas nespuse,
Vechi juvaeruri risipite-n drum!
De unde să le mai adun acum,
În drum pierdute, pe vecie duse?

M-așteaptă poate altele în cale,
Dar viața merge repede la vale,
Și vremea tot mai iute se prăvale.

În evu-n care-antice manuscripte
S-adăposteau prin chinovii și cripte,
Monahii scribi tot așteptînd să vie
De prin meleaguri arăbești hîrtie,
Rădeau vechi pergamente cu-o custură
Și copiau pe ele din Scriptură;
Nu scrijălau adînc, să nu le strice,
Și-așa, sub psalmi, trăiau gînduri antice.

Mi-i sufletul ca unul din aceste
Ciudate manuscripte palimpseste;
Șterg scrisul proaspăt și deodată iese
Alt scris, cu slove ciunte, nențelese.
O, dac-aș izbuti să le descurc,

La vechile izvoare să mă urc,
Poate-aș găsi-n adîncul lor pitite
Acele lucruri ce n-au fost rostite!1

înșir’te mărgăritari…

________

  1. Alexandru Philippide, Visuri în vuietul vremii, Editura pentru literatură, 1969, pp. 294-295

Opinii

un comentariu

  1. De cate ori nu am gandit si eu ca nu apartin acestei epoci.A trebuit sa ma adaptez acestui secol.Ma consoleaza ideea ca nu sunt singura care simt asa .