Înșir’te mărgăritari: „Cu dragostea în brațe”

Archibald Campbell Acacia

În toamna anului 1912, la redacția revistei Viața românească sosește o poezie intitulată Noapte, cu precizarea Răspuns unui poet. Fusese trimisă de o elevă a Liceului „Oltea Doamna” din Iași care, de teama directoarei, în loc de semnătură folosise trei steluțe. Mihail Sadoveanu și G. Ibrăileanu îi vor alege pseudonimul alipind fiecare numele unei iubiri din tinerețe: Sadoveanu fusese îndrăgostit de o domnișoară Otilia, iar Ibrăileanu de domnișoara Cazimir de la Botoșani.

Otilia Cazimir
Otilia Cazimir, via Wikimedia Commons

Alexandrinei Gavrilescu, numele adevărat al autoarei poeziei, nu i-a plăcut niciodată pseudonimul ales, așa cum avea să mărturisească mai tîrziu, dar, simțindu-se onorată să aibă asemenea nași literari, l-a acceptat. De-acum înainte va semna Otilia Cazimir. 

Se născuse la 12 februarie 1894 în comuna Cotul-Vameșului și era cel mai mic copil al cuplului Gheorghe și Ecaterina Gavrilescu.

Poetul căruia îi „răspunsese” în poezia de debut era George Topîrceanu și-l cunoscuse în primele luni ale anului 1912: îl văzuse întîi la Teatrul Național din Iași, unde fusese cu o colegă de clasă, Lili Stere (fiica lui Constantin Stere), apoi îl întîlnește în casa tatălui ei. Între cei doi se va lega o prietenie și-o dragoste discretă, astfel că puțini vor avea habar de legătura lor. Amîndoi au urmat cursurile Facultății de Litere și Filozofie ale Universității din Iași, ea fiind cea care lua notițe ori îl ajuta cu pregătirea examenelor. Despre acei ani Demostene Botez nota: „Nu știu dacă i-am văzut de două ori împreună pe stradă, și, cu toate că mulți ani am locuit în aceeași curte, nu am văzut-o niciodată venind la el. Parcă totul n-ar fi fost decît o poezie într-un decor ireal, dintr-o viață care nu se desfășura pe pămînt. Cînd îi întîlnea cineva, aveau senzația că privirea lui îi rănește și simțeau gîndurile lui ascunse ca o ofensă.”1

În 1923 Otilia Cazimir debutează editorial cu volumul „Lumini și umbre”, urmat în 1926 de „Fluturi de noapte” pentru care va primi anul următor Premiul Academiei și Premiul „Femina Vie-Hereuse” (înființat la Paris în 1904 de revistele Femina și Vie-Hereuse ca un răspuns la premiul Goncourt, cea care-a prezidat primul juriu fiind Anna de Noailles), iar în 1937 Premiul Național pentru Literatură.

Despre opera poetei Eugen Lovinescu scria în „Istoria literaturii române contemporane”

„Grațioasă, fragedă și minoră poezia d-șoarei Otilia Cazimir evoluează între un pastelism modernizat prin observație miniaturistică și adesea umoristică […], tradusă în imagine nouă, și un erotism, care, sub forme ușoare și uneori laconice, împinge vagul și firescul sentimentalism pînă la patetism. Psihologic vorbind, zbuciumul acesta al unei iubiri otrăvite în esența ei, ce se dă și se ia, se oferă ori numai cedează, entuziastă și deziluzionată, amărîtă și totuși necesară, dar, mai presus de orice, fatală, prin nu știu ce porunci interioare, pe care o simți în versurile atît de cristaline ale poetei, este elementul cel mai interesant al unei atitudini poetice pîndite de sentimentalism. Tonul de romanță din E atîta primăvară-n noi, iubite!…, În ziua cînd ne-am întîlnit…, E mult de-atunci, — îți mai aduci aminte? Iubirea mea, iubirea mea, pe unde ești? etc. etc. e înnobilat prin sentimnetul tragic al unei situații insolubile:

Cînd vreau să fug, mă ții în loc cu un cuvînt
Așa se zbat copacii în furtună:
Ca pentru fugă crengile-și adună
Dar rădăcina-i leagă de pămînt

[…]

și de la atît de grațioasa

— Vezi, mîna asta-i mîna mea,
În forma ei prelungă dormitează, neștiute
Atîtea gesturi încă nefăcute,
Și-atîtea mîngîieri ce-așteptă să se dea
Sînt scrise toate-n jocul vioriu
De vinișoare firave și pale, —
Și-n palma mea-i scobită forma frunței tale.

(Strofe în amurg)

pînă la tragicul resemnat din:

Străbunii mei cuminți ce dorm în sat,
…Atîta moștenire mi-au lăsat:
Amarul mut din sufletele lor.

(Atavism)

se întinde octava gamei sentimentale a poetei; suspinul duios al viorii e acoperit de violoncelul dureros al unei pasiuni, al cărei patetism iese tocmai din lipsă de revoltă și din conștiința unei suferinți ineluctabile.”2

Otilia Cazimir și G. Topîrceanu
Otilia Cazimir și G. Topîrceanu,  via Wikimedia Commons

Începînd cu 1928 sănătatea lui G. Topîrceanu e din ce în ce mai șubredă, iar la începutul lui 1937, cum durerile deveniseră insuportabile și ciroza (vag diagnosticată în România) avansa, cei doi pleacă la Viena purtînd poate în suflet neliniștea, dar și speranța pe care poetul le oglindise-n Balada călătorului. Trec frontiera pe la Curtici la 25 februarie, se opresc cîteva ore la Budapesta și seara ajung la Viena. Deși e consultat și tratat de doi medici celebri (Singer și Porges) perspectivele sînt sumbre, astfel că la 27 martie cei doi părăsesc Viena, „el convins că nu are decît o ciroză a ficatului și eu cunoscînd adevărul”, după cum va mărturisi mai tîrziu poeta.3

După doar o lună, la 7 mai 1937, G. Topîrceanu se stinge cu Otilia Cazimir, care îl îngrijise în tot acest timp, la căpătîi.

Într-o scrisoare, peste cîteva zile, poeta a așternut întreaga durere a acelor zile:

Azi am fost la cimitir, întîia oară de atunci. I-am dus și din partea matale garoafe (nu terminasem încă banii de flori).
Mormîntul lui, înțelege mata cuvintele astea absurde? Mormîntul lui! Dar… nu l-am simțit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut și o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri. (scrisoare adresată prietenei Sandra Cotovu și publicată în revista România literară, nr. 41, 12-18 octombrie 2012)

„Pe urmă… Otilia a rămas singură cu destinul ei de a îngriji toată viața acel mormînt. Troița lui a fost întotdeauna înflorită. Iar cînd n-a mai fost, însemna, sigur că s-a stins și Otilia”, a scris mai tîrziu Demostene Botez.4

Ea îi va supraviețui 30 de ani. Anii de după război vor fi mai ales ani de zbatere, de trudă, ani în care, în ciuda lipsurilor, va continua să scrie, ani în care va șlefui strălucite traduceri din clasici ruși. S-a stins în primele ore ale zilei de 8 iunie 1967.

În volumul Poezii, apărut la Editura Fundațiilor Regale în 1939, se găsește un poem în care Otilia Cazimir a închis dragostea tragică a ei, a lor, poem care-a prefigurat însă și anii de singurătate ce-au urmat pentru ea.

Cu dragostea în brațe

Cu dragostea în brațe, mănunchi curat de flori,
Rîzînd, în pragul vremii mi-am însemnat hotarul,
Și-am așteptat pe cel mai sărac din trecători
Să-i risipesc în cale și rîsul meu, și darul.

Cu dragostea în brațe, din ce în ce mai grea,
Am vrut să plec în lume pe drumul gol și mut,
Dar m-am temut de-o piatră, de-un spin, de-un nor, de-o stea,
Și-am stat în pragul vremii – și nimeni n-a trecut…

Acum, în pragul vremii m-am sprijinit de poartă,
Cu dragostea în brațe: mănunchi de flori de fum,
S-arunc în țărna aspră și rea iubirea moartă,
S-o calce în picioare străinii de pe drum.

înșir’te mărgăritari…

________

  1. George Sanda, Otilia Cazimir, Editura Cartea Românească, 1984, p. 134
  2. Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol. II, Editura Minerva, București, 1984, pp. 186-187
  3. George Sanda, op. cit., p. 150
  4. Ibidem, p. 162

Opinii