Înșir’te mărgăritari: „Gîndurile bătrînului pescar” de W. B. Yeats

pescar bătrîn

Abia deschidem ochii în lume că sîntem aruncați într-o vîltoare amețitoare. Zilele se-aștern șirag și numărul lor pare infinit. Ne grăbim să apucăm lucruri și trupuri care să ne ocrotească, ne grăbim să facem primii pași, să vorbim, să muncim, să iubim, ne dorim cu disperare să treacă azi ca să ajungem într-un mîine pe care-l vrem imediat uitat. Sorbim fericirea ce ni se dă în stropi rari și lăsăm lumea să-ntindă peste noi țesătura amăgirilor, dar, încet, un vierme mărunt începe să-i roadă urzeala; întîi pe la colțuri, apoi cască găuri tot mai mari, pînă cînd nu mai rămîn decît peticele a tot ce-am crezut că sîntem.

Așezați pe-o prispă ne uităm la lume și nu reușit să înțelegem cînd am dispărut pentru totdeauna din ea. De-avem noroc, cîteva amintiri, un vers ori două ne vor fi călăuză în acele ultime zile.

În volumul din 1935 Potrete lirice, Ion Pillat scria„Sînt două feluri de poeți. E poetul în care vibrează direct sufletul colectiv al nației sale și poetul care, între acel suflet național și propria sa emoție, așează o expresie artistică nouă și individuală.”1 William Butler Yeats (13 iunie 1865 – 28 ianuarie 1939) le-a încarnat însă pe amîndouă, devenind „simbolul sufletesc al unui întreg popor și încîntarea artistică a celor puțini”2

Unul dintre marii poeți ai secolului al XX-lea, Yeats, luptă pentru renașterea spiritului și a literaturii irlandeze, iar în 1923 primește Premiul Nobel pentru literatură „pentru poezia sa întotdeauna inspirată care, într-o formă artistică superioară, dă expresie spiritului unei națiuni întregi”.3

Despre sfîșierea țesăturii, despre imposibila întoarcere și despre așteptarea din ultimele ceasuri, în traducerea lui Aurel Covaci, un minunat poem din anii de tinerețe ai lui W. B. Yeats:

Gîndurile bătrînului pescar

Cu toate că, valuri, zburdați la picioarele mele ca pruncii la joacă,
Torcînd ca pisica, sclipind sau izbind cu-nspumată coroană,
În veri mai încinse ca asta știau alte valuri să-mi placă,
Dar inimă-aveam de copil, fără urmă de rană. 

Și heringii, astăzi, sînt altfel în marea-nspumată sau blîndă!
Și ce scîrțîia teleguța purtată de iapa bătrînă,
În drum către Sligo, pe unde pescarii duc prada, s-o vîndă
Cînd inima mea de copil n-avea urmă de rană. 

Nici fetele mîndre, nici ele frumoase ca-n vremea mea nu-s,
S-asculte cum vîsla împlînt cu nădejde în marea dușmană,
Iar seara să vină să vadă ce pradă pe țărm am adus,
Cînd inima mea de copil n-avea urmă de rană!

înșir’te mărgăritari…

________

  1. Ion Pillat, Portrete lirice, Editura Cugetarea, [București], [1935], p. 163
  2. Ibidem, p. 163
  3. sursa

Lasă un comentariu.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.