Înșir’te mărgăritari: „Să nu te-ngîmfi tu Moarte”

Hugo Simberg Gradina Mortii

În timpul domniei reginei Elisabeta I (1558–1603) și-n zilele regelui Iacob I (1603–1625) s-au făcut auzite unele din cele mai strălucite voci ale literaturii engleze: Edmund Spenser, Christopher Marlowe, Thomas Kyd, Ben Johnson, Francis Bacon ori William Shakespeare. În 1611 apare și traducerea Bibliei, cunoscută ca Versiunea Regelui Iacob, din limba căreia, într-un fel sau altul, își va extrage seva întreaga literatură engleză.

John DonneÎntre aceste voci una a cărei adevărată valoare avea să fie recunoscută abia din secolul al XIX-lea cînd e întoarsă din uitare de poeți ca Robert Browning, T. S. Eliot sau Yeats, cea a lui John Donne (1573-1631).

Figură centrală a „școlii metafizice” (Metaphysical Poets, termen creat de Samuel Johnson), catolic fervent în prima parte a vieții și după 1621 paroh al catedralei Sf. Paul, scrie unele din cele mai strălucite predici din secolul al XVII-lea.

Cu o viață tumultuoasă, trăită uneori în sărăcie și-n umilință, luptîndu-se să-și întrețină familia, Donne meditează cu tristețe la marginea vieții despre sine și despre locul său în lume: „A nu fi parte din ceva e ca și cum n-ai fi nimic; și astfel sînt eu… Sînt mai degrabă o boală și o plagă a lumii decît o parte a ei și astfel n-o iubesc nici pe ea, nici viața.” 1

Dragostea cu toate umbrele și luminile ei, îndoielile, neliniștile, întrebările ivite la tot pasul în lungul drum al căutării lui Dumnezeu, toate se vor oglindi în versurile sale.

Unele dintre cele mai tulburătoare sînt cele care vorbesc despre moarte, despre frica pe care-o ia tovarăș înainte de-a se arătate omului, dar și despre speranța că tenebrele nu ne vor înghiți pentru totdeauna.

Sonete sacre X 

Să nu te-ngîmfi tu Moarte, căci nu ești
Mult vajnică și rea precît se spune;
Iar toți acei ce crezi că-i vei răpune
Nu mor; nici viața n-ai să mi-o răpești.
Ca Somnu-arăți, ca Tihna – deci mai bune
Desfături s-ar cădea să izvodești;
Pe cei mai vrednici inși curînd momești
În tihna-ți duh și oase spre-a-și depune!
Slujești al soartei zar, pe lași, pe regi,
Te-ncuibi în boli, otrăvuri și-n război;
Ci mac sau vrăji la fel ne-adorm pe noi
Ca ghiontul tău… De ce fălite-ai deci?

Scurt somnul ni-i, mereu trezi fi-vom, și
Pieri-va Moartea: Moarte, vei muri! 2

Cînd tragedia și disperarea și-au înfipt colții adînc în viețile și-n sufletele noastre, cînd, prăbușiți în cele mai adînci neguri, pe cer nu mai e nici măcar o stea, oricît de palidă, cînd cuvintele nu mai înseamnă nimic, cînd înlăuntru încolțește gîndul că toate vor dispărea înghițite de moarte, că nu va mai fi nimic, John Donne se așază lîngă noi și ne povestește cum moartea, capătul ceasurilor de aici, e la fel de iluzorie și de trecătoare ca și viața.

Death, be not proud, though some have called thee
Mighty and dreadful, for thou are not so;
(…)
One short sleep past, we wake eternally
And death shall be no more; Death, thou shalt die.

înșir’te mărgăritari…

________

  1. sursa aici
  2. trad. Tudor Dorin

Opinii