Înșir’te mărgăritari: „Înviere de toate zilele”

Alexander Ivanov Noli me tangere

Puține ne sînt zilele ori ceasurile de fericire pe pămînt, căci blestemul începuturilor ne e dat de la prima gură de aer pe care-o înghițim cu nesaț, acea respirație prin care intrăm în lume și, în același timp, lăsăm lumea cu toate ale ei să ne inunde fiecare colț al sufletului.

„În sudoarea feței tale îți vei mînca pîinea ta, pînă te vei întoarce în pămîntul din care ești luat; căci pămînt ești și în pămînt te vei întoarce.”1, a auzit Adam pe una din potecile raiului, rai pe care l-a părăsit cu capul plecat, căci, știindu-se gol, n-a mai îndrăznit să-și mai ridice privirea către Dumnezeu. În urma lui grădina s-a închis pentru totdeauna, iar veșnicia a căpătat gustul amar al morții.

După ani de trudă și-a găsit odihnă într-una din odăile de întuneric ale iadului și, pe urmele lui, mulțime nenumărată de suflete s-a bulucit să guste aceleași chinuri și s-a amăgit crezînd c-a găsit fericirea în culorile țipătoare ale vălului pe care Înșelătorul îl unduia și-l numea Adevăr și Viață.

Cînd ușile de nesfărîmat ale iadului s-au prăbușit și lanțurile au căzut, cînd lumina i s-a arătat iar lui Adam, afară era primăvară și pomii erau ninși cu flori albe și roz, mirosea a vișin, și-a măr, și-a prun, a zarzări și-a zăpadă topită, și-a urme de miel, pe cer era lună ciobită și stelele tremurau a neîncredere. Carne din carnea lui s-a aplecat și i-a ridicat capul. Om și Dumnezeu s-au privit din nou în ochi și iertarea a fost de prisos.

„Nu te atinge de Mine” („Noli me tangere”)2 îi spune Iisus Mariei Magdalena nu pentru a arunca iar o prăpastie între El și noi, ci pentru a ne ajuta să înțelegem că de-acum drumul îl vom face iar singuri, doar că, de data aceasta, la capătul lui clipocește speranța. Noi însă, ologi, ne-mpiedicăm în fiecare pas ori gînd și amînăm primul pas crezînd că există doar ceasuri și zile binecuvîntate, clipe de mîntuire, uitînd că pînă și cele mai neînsemnate dintre ele se dovedesc, de știm să privim, salvatoare.

A fost demult, o poveste, spun mulți, iar noi, după atîtea veacuri, mîndri cu goliciunea de care nu ne mai rușinăm, nu mai avem timp să credem asemenea nimicuri.
Lumina-i un basm, ceva care ni se dă-n lumînări la miezul nopții, iar prunii și merii niște lemne acolo. Urmele mieilor, luna și stelele ne-așteaptă întoarcerea-n tăcere, doar că lumea cea nouă ne-a orbit.

De Paști poezia lui Lucian Blaga, uneori senină, alteori crestată în umbre adînci, vine să ne-amintească de potecile pe care le-am rătăcit.

Înviere de toate zilele

O înviere e pretutindeni, pe drum
și-n lumina deșteaptă.
Ochii mi se deschid umezi, și sunt împăcat
ca fîntînile din imperiul lutului.
Trecătorule, oricine-ai fi,
ridică și tu peste mine mîna ta dreaptă.
Astăzi n-o să mai cert nici o ființă,
nici pietrele, nici oamenii, nici buruienele.
Sunt în mijlocul privighetorilor. Învie străbunii?
Rugăciunea de-atîtea ori începută
mi se sfîrșește și zic:
Tată, te iert că-n adînc
m-ai semănat între brazdele lumii.

Ziua vine ca o dreptate făcută pămîntului.
Flori peste fire de mari
îmi luminează din larg –
aureole pierdute pe cîmp de sfinții trecutului.3

înșir’te mărgăritari…

________

  1. Facerea III,19
  2. Ioan XX, 17
  3. Lucian Blaga, Poezii, Editura Eminescu, București, 1988, p. 68

Lasă un comentariu.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Bun venit!


De articolele mele vă plac și de vreți să mă găsiți și mîine aici, fiecare din butoanele de mai jos e un mod de a-mi spune că vă pasă.

Mulțumesc!