Înșir’te mărgăritari: „Îmi port pustiu prin noapte pasul” de Mihail Lermontov

______La judecata cea de sus:
Tot negrul vostru sînge nu va putea să spele
______Sîngele poetului răpus.1

Cu aceste versuri își încheie Mihail Iurievici Lermontov (născut în 3/15 octombrie 1814) Moartea poetului, poemul scris în 1837, la cîteva zile după duelul în urma căruia Aleksandr Sergheevici Pușkin (1799-1837) își pierduse viața. Moartea marelui poet care, alături de Byron, era încarnarea supremul har poetic, produsese un veritabil șoc tînărului de doar 22 de ani care, la un moment dat, vru chiar să-l provoace la duel pe baronul Georges d’Anthès, ucigașul lui Pușkin. Dar poate cel mai mult îl indignase reacția societății petersburgheze, mulți fiind cei care i-au luat apărarea lui d’Anthès, Lermontov începînd din ce în ce mai mult să creadă că moartea aceea nu fusese întîmplătoare, ci venise ca urmare a unui complot. Ultimele șaisprezece versuri ale poemului, aproape incitînd la revoltă, îi aduc arestarea și exilul în Caucaz, dar, în același timp, îi fac cunoscut numele și, neoficial, Lermontov devine demnul urmaș al lui Pușkin.

În sălbăticia munților, între camarazii pe care și-i apropie, în tumultul luptelor la care participă și unde-și dovedește vitejia, între muntenii ale căror obiceiuri și povești le descoperă fascinat, săpînd prin bogăția lingvistică a locurilor, Lermontov înflorește spiritual și artistic. Scrie unele dintre cele mai frumoase poeme ale sale și pictează mult.

Lermontov Atacul
M. I. Lermontov, Atacul. Scenă din Caucaz, 1838

În 1840, întors din exil, șochează Sankt Petersburgul prin temperament; extravagant, caustic, cultivat și extrem de inteligent, Lermontov are mare trecere la femei, dar comportamentul său îi nemulțumește pe tot mai mulți bărbați care-și simțeau amenințate grațiile în ochii doamnelor, astfel că dezastrul e iminent și, într-o zi, Ernest de Barante, fiul ambasadorului francez, îl provoacă la duel. Se întîlnesc în același loc unde Pușkin primise rana fatală, dar, de această dată, confruntarea se încheie doar cu rănirea ușoară a lui Lermontov. E arestat, dar, pentru că trăsese în aer, țarul renunță la cererea de a fi închis și e trimis din nou în Caucaz.

Se distinge în luptă, e adulat și în egală măsură disprețuit de unii dintre ofițeri, și, cînd, la începutul lui 1841, se întoarce în capitală e primit cu și mai multă entuziasm de înalta societate. Singurul său volum de poezii și Un erou al timpului nostru apăruseră cu un an în urmă și stîrniseră admirație, iar Lermontov părea că se gîndea tot mai mult să se retragă din armată și să se dedice întru totul scrisului.

Dar e din nou implicat într-un scandal și obligat să se întoarcă la regiment. Pe drum însă se declară bolnav și se oprește în Piatigorsk. Aici îl întîlnește pe un fost coleg de școală, Nikolai Martinov, al cărui stil vestimentar și afectarea romantică pe care-o afișa ajung ținta batjocurii lui Lermontov. Deși la început rezistă ironiilor, Martinov îl provoacă în cele din urmă la duel pe poet.

Lermontov ar fi spus că intenționează să tragă în aer, dar Martinov, fiind primul, îi țintește inima și unul dintre cei mai mari poeți ai Rusiei moare pe loc, la doar 27 de ani, iar versurile pe care cu doar cîțiva ani în urmă le scrisese pentru Pușkin răsunau acum și pentru el:

___S-a stins dumnezeiasca lui cîntare
Și n-o să mai răsune nicicînd și nimănui;
Și unde-i el acuma e întuneric mare;
___Pecetluită este gura lui.2

Era 15/27 iulie 1841.

Lermontov Autoportret
M. I. Lermontov, Autoportret, 1837

Un poem scris cu puțin înaintea morții, în mai-iunie, e mărturie pentru arta poetică la care ajunsese Lermontov în ultima perioadă. În versuri de-o uimitoare frumusețe se-adună, în imagini de neuitat, nu doar lumea, cît mai ales pribegia unui suflet tulburat și obosit, ale unui călător ce are ca ultim țel liniștea și somnul legănat de-un „cîntec de iubire”. Ani mai tîrziu, în anii de sfîrșit ai romantismului, Mihai Eminescu va căuta aceeași liniște: „Să-mi fie somnul lin / Și codrul aproape, / Pe-ntinsele ape / Să am un cer senin.”, deși cu mult mai sumbră: „Va geme de patemi / Al mării aspru cînt… / Ci eu voi fi pămînt / În singurătate-mi.” (Mai am un singur dor)

În traducerea lui Alexandru Philippide, un poem peste care anii n-au reușit să-aștearnă praful uitării și-n care omul, patimile și rătăcirile sale se oglindesc cu o strălucire stranie.

Îmi port pustiu prin noapte pasul

Îmi port pustiu prin noapte pasul meu
Pe drumul cu pietriș lucind la stele.
S-apleacă peste lume Dumnezeu
Și stau de vorbă stelele-ntre ele.

Solemn e cerul, minunat mereu!
Pămîntul doarme-n ceață azurie.
De ce mi-e sufletul atît de greu?
Aștept ceva? Păreri de rău să fie?

Păreri de rău? De ce? În van sînt toate!
Și de la viață ce-aș mai aștepta?
Vreau numai liniște și libertate.
S-adorm adînc, s-adorm, să pot uita!

Dar nu vreau somnul de mormînt să-mi fie!
Să dorm pe veci și totuși pieptul meu
Să fie încă plin de vlagă vie
Și să se-nalțe răsuflînd mereu.

Și zi și noapte-auzul să-mi dezmierde
Un cîntec de iubire lin și clar
Și să foșnească-ntr-una, veșnic verde,
Deasupra frunții mele un stejar.3

înșir’te mărgăritari…

Într-un alt poem, scris de G. Topîrceanu, Balada călătorului, puteți regăsi, deși într-o altă notă, atmosfera de rătăcire și de însingurare. Despre ultimele zile ale lui Byron, poetul care-a avut o influență mai mare decît Pușkin asupra lui Lermontov, citiți în „Astăzi împlinesc treizeci și șase de ani”: ultimul poem scris de Byron, iar din poezia lui Al. Philippide puteți citi poemul „O, cîte lucruri au rămas nespuse”.

________

  1. Moartea poetului, traducere de Al. Philippide în M. Lermontov, Poezii, Editura Tineretului, 1959, p. 70
  2. Ibidem, p. 69
  3. Ibidem, pp. 126-127

Opinii