Înșir’te mărgăritari: „Tristețea lunii” de Charles Baudelaire

Apariția în iunie 1857 a volumului de poeme al lui Charles Baudelaire, „Florile răului”, a fost urmată de-o virulentă campanie de presă înțesată de acuze de imoralitate care-a dus la trimiterea atît a autorului, cît și-a editorului în judecată. Deși au existat voci importante ca Gustave Flaubert, Jules Barbey d’Aurevilly ori, mai tîrziu, Victor Hugo care s-au exprimat laudativ la adresa volumului, cei doi au fost condamnați la plata unei amenzi, iar șase poezii au fost interzise de la publicare.

Cînd, la începutul lui februarie, Baudelaire i-a dus editorului, Auguste Poulet-Malassis, manuscrisul volumului acesta conținea 100 de poeme, cifră considerată ca un veritabil „număr de aur”.  Poetul era puțin cunoscut în acea vreme, puțina faimă fiind datorată traducerilor din Poe și eseurilor critice apărute prin diverse reviste, astfel că nimeni nu bănuia că „Florile răului” va fi unul dintre cele mai importante, poate cel mai important, volume de poezie ale secolului al XIX, influențîndu-i pe Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Stéphane Mallarmé ori Algernon Charles Swinburne, dar și pe  Paul Valéry, Rainer Maria Rilke sau T. S. Eliot în secolul următor.

Acoperit de scandal, modernismul începea cu Charles Baudelaire.

La doar cîteva zile după apariția faimosului volum, într-o scrisoare, Flaubert îi mulțumea autorului pentru exemplarul trimis, îi aprecia originalitatea poetică („Nu semeni cu nimeni”) și adăuga:

Trebuie să-ți spun totuși că îmi place la nebunie bucata LXXV, Tristețea lunii:

Și-și mîngîie cu mîna-i ușoară în zăbavă,
Cînd ațipește, sînul rotund și despuiat…1

Mai tîrziu și Sainte-Beuve își va exprima aprecierea pentru același poem: „Îmi plac mai multe bucăți din volumul dumneavoastră, «Tristețea lunii» de exemplu, un sonet plăcut care pare scris de un poet englez contemporan al lui Shakespeare.”

Poate că Flaubert și Sainte-Beuve, prețuind acest poem grațios, de-un romantism întîrziat (deși Flaubert îi scrisese în aceeași epistolă — „ai găsit mijlocul să întinerești romantismul”), mustind de erotism, nu reușeau să pătrundă în adîncurile „Florilor răului”, în noul și-n revoluția pe care le întrupau poemele. Sau l-au apreciat  tocmai pentru că au simțit distilată în el esența absolută poeziei.

Într-un eseu despre „Divina comedie”, Borges nota că „un vers bun nu permite să fie citit în șoaptă sau în tăcere.”2, căci „versul cere să fie rostit. Versul amintește întotdeauna că poezia a fost artă orală înainte de a fi artă scrisă, amintește că a fost cînt.” „Iliada” și „Odiseea” au fost cîntate în călătoriile lungi, fără sfîrșit, ale trupului ori ale sufletului, în nopțile negre, fără speranță, la răspîntii înaintea alegerilor de tot felul ori în ceasurile de sărbătoare. Versurile erau mîngîiere, descoperire lumii și a sinelui, dar, mai presus de orice, erau frumusețe, căci dacă-i dăm dreptate lui Archibald MacLeish „un poem nu trebuie să însemne ceva, ci să fie.”3

Ori să-l las pe Baudelaire însuși să ne dezvăluie rostul poeziei:

Poezia, dacă-ți dai cît de cît silința să cobori în tine însuți, să-ți întrebi sufletul, să rechemi amintirea entuziasmelor, nu are alt scop în afară de sine — nici nu poate avea altul — și nu va fi poem mai măreț, mai nobil, mai cu adevărat demn de numele de poem ca acela care va fi fost scris numai și numai pentru plăcerea de a scrie un poem.4

În unele zile de toamnă, cînd lumina curge în culori de chihlimbar, cînd încă e cald și vara nu-i întru totul plecată, prin aer se văd plutind mici fire de pînză de păianjen.  Adevărata poezia, asemeni lor, plutește delicat înaintea noastră, abia vizibilă, erupînd în culori și-n sentimente pe care nu le crezusem vreodată posibile, iar „Tristețea lunii” e un astfel de poem.

Nimfa lunii Luis Ricardo Faléro
Luis Ricardo Faléro, Nimfa lunii, via Wikimedia Commons

În traducerea atît de reușită a lui Șerban Bascovici, unul dintre cele mai frumoase poeme al lui Baudelaire:

Tristețea lunii

În astă seară luna visează mai trîndavă,
Ca o frumoasă care în perini s-a culcat,
Și-și mîngîie cu mîna-i ușoară, în zăbavă,
Cînd ațipește, sînul rotund și despuiat.

Pe umeri de mătase o poartă moi nămeții,
Cînd moare istovită de lungul ei leșin,
Și ochii-i duși pe albe vedenii ale vieții,
Le suie-nfloritoare spre cerul ei senin.

Și cînd ades pe lume, de-aleanul ei pătrunsă,
Își lasă ca să pice o lacrimă ascunsă,
Doar un poet cucernic, dușman al somnului,

Ia lacrima pălită, în palme o adună
Ca pe-un opal cu ape ce licăre, s-o pună
În inimă, departe de ochii soarelui.5

Și iată și-o variantă a unui poet mort mult prea devreme, la nici 20 de ani, D. Iacobescu (1893-1913):

Tristețea lunii

În noaptea-aceasta luna e-atît de visătoare!
Și ca o frumusețe pe albe perini moi
Ce, gata să se culce, desmiardă gînditoare
Conturul plin și fraged al sînilor săi goi, —

Pe fine avalanșe se lasă pradă lenii
Și par’că se cufundă într-un suprem leșin,
Iar ochii ei se plimbă pe albele vedenii
Ce urcă în albastru cu înfloriri de crin.

Adeseori, culcată în lînceda ei lene,
O lacrimă fugară îi picură din gene,
_________Iar un sărman poet

Prinzînd pios în palmă această perlă fină,
Cu grije o ascunde, ca pe un scump secret,
În inimă, — departe de-a Soarelui lumină.

Iar la sfîrșit frumuseațea pură a originalului:

Tristesses de la lune

Ce soir, la lune rêve avec plus de paresse;
Ainsi qu’une beauté, sur de nombreux coussins,
Qui d’une main distraite et légère caresse
Avant de s’endormir le contour de ses seins,

Sur le dos satiné des molles avalanches,
Mourante, elle se livre aux longues pâmoisons,
Et promène ses yeux sur les visions blanches
Qui montent dans l’azur comme des floraisons.

Quand parfois sur ce globe, en sa langueur oisive,
Elle laisse filer une larme furtive,
Un poète pieux, ennemi du sommeil,

Dans le creux de sa main prend cette larme pâle,
Aux reflets irisés comme un fragment d’opale,
Et la met dans son coeur loin des yeux du soleil.

înșir’te mărgăritari…

Despre procesul Florilor răului și despre moartea lui Baudelaire puteți citi în „Mi-e răscolită viața de neguri și furtună”.

________

  1. Gustave Flaubert, Corespondență, selecția și traducerea textelor de Liliana Alexandrescu-Pavlovici, Editura Univers, București, 1985, p. 265
  2. Jorge Luis Borges, Texte captive, traduceri de Irina Dogaru, Tudora Șandru-Mehedinți, Editura Polirom, 2010, p. 212
  3. „A poem should not mean / But be.”
  4. Charles Baudelaire, Critică literară și muzicală, Jurnale intime, Traducere și note de Liliana Țopa, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968,pp. 135-136
  5. Charles Baudelaire, Florile răului, ediție alcătuită de Geo Dumitrescu, Editura Minerva, București, 1978, p. 106

Opinii