Înșir’te mărgăritari: „Ucenicul vrăjitor” de Johann Wolfgang Goethe

La jumătatea secolului al II-lea p. Chr., Lucian din Samosata, unul dintre cei mai interesanți scriitori greci, scrie un dialog intitulat „Philopseudes” („Iubitorul de minciuni”) în care un anume Tychiades îi povestește prietenului său Philocles despre vizita pe care i-o făcuse de curînd unui prieten comun, Eucrates, căruia guta îi pricinuia dureri într-un picior.

Îl găsise înconjurat de prieteni care-i țineau companie spunînd povești, dar nu orice fel de povești, ci întîmplări supranaturale considerate însă întru totul adevărate. Tychiades auzind cum cei prezenți (printre ei numărîndu-se unele dintre cei mai proeminente figuri ale locului: peripateticul Cleodemus, stoicul Dinomachus ori Ion, cel care se considera singurul cunoscător al filosofiei lui Platon) vorbesc despre o eventuală vindecare miraculoasă a piciorului, îi ia în derîdere aducînd argumente raționale împotriva „basmelor”, dar, aceștia, rînd pe rînd, încep sa spună alte povești, una mai fantezistă ca alta, care să dovedească, fără putință de tăgadă, existența miraculosului: despre Străinul zburător (un vrăjitor hiperboreean care zbura și mergea pe apă ori făcea vrăji de iubire) ori despre spiritele întîlnite ziua ori noapte (Cleodemus povestind chiar cum, bolnav fiind, e purtat de către un tînăr frumos în adîncuri ca să vadă Hadesul).

Orice argumente aduce Tychiades, oricît îi ia în rîs, povestitorii nu se dau bătuți astfel că istoriile devin de-a dreptul fabuloase. În total zece. Ultimul vorbește chiar Eucrates care povestește ce i s-a întîmplat în timpul unei călătorii de-a lungul Nilului pe cînd era tînăr. O poveste „adevărată”, întîmplată lui, nu una la mîna a doua. Trimis de tatăl său ca să-și desăvîrșească educația în Egipt, Eucrates călătorea în susul Nilului pentru a lua parte la un miracol — să audă sunetele pe care le scotea o statuie a lui Memnon la răsărit, și mărturisește că a fost peste măsură de norocos: Memnon și-a deschis gura și, în șapte hexametri, îi încredințează o profeție.

Unul dintre tovarășii din acea călătorie s-a nimerit a fi un scrib din Memfis, Pancrates, un om care-și însușise toate învățăturile Egiptului și despre care se spunea că ar fi trăit vreme de 23 de ani sub pămînt, rătăcind printre morminte și fiind inițiat în magie de însăși Isis. Eucrates întărește existența calităților extraordinare ale bărbatului povestind cum l-a văzut mergînd pe spinările crocodililor, cum înota între ei și cum aceștia nu făceau decît să-și miște bucuroși cozile, fără a-l răni în vreun fel.

Cumva se apropie de străin și-l convinge să-l inițieze în artele oculte, apoi își părăsește servitorii la Memfis pentru a-l însoți mai departe pe misteriosul scrib. Pe drum, observă cum, atunci cînd poposesc la un han, egipteanul îmbracă o mătură ori un pisălog cu o haină, rostește o incantație și obiectul începe să umble ca și cum ar fi fost un om. Îl trimite după apă, să cumpere alimente, să gătească. La sfîrșit, o altă incantație îl întoarce la starea neînsuflețită de dinainte, de pisălog ori de mătură.

Eucrates ar fi vrut să însuflețească și el lucrurile, dar, oricît încearcă, nu reușește să-l convingă pe învățat să-i divulge cuvintele magice. Se se ascunde și, prin vicleșug, aude cele trei silabe magice. Cînd Pancrates iese cu treburi, învățăcelul ia un pisălog, spune formula vrăjită și pisălogul capătă viață. Îi cere să aducă apă, dar după primul drum, cînd încearcă să-l oprească și să-l întoarcă la ceea ce fusese înainte, pisălogul nu-l ascultă și aduce tot mai multă apă. Speriat, Eucrates ia un topor și-l taie în două, doar că bucățile aduc apă îndoit. Doar sosirea lui Pancrates și rostirea formulei magice, pe care ucenicul nu se obosise s-o învețe, pune capăt dezastrului. Apoi scribul dispare pentru totdeauna.

Întrebat de unul dintre cei de față de mai e în stare să dea viață unui pisălog, Eucrates răspunde senin că da, doar că neștiind cum să-l facă înapoi pisălog, de teamă să nu-și inunde casa, n-o mai face.

Cum Tychiades se-arată de-a dreptul oripilat de aceste fantasmagorii, Eucrates încearcă să-l convingă amintind și alte minuni: oracole, semne de tot felul, voci din morminte, profeții, un inel magic dobîndit cine știe unde, un sigiliu cu portretul lui Apollo care-i vorbește, astfel că Tychiades, considerînd că a auzit destul, găsește o scuză oarecare și se retrage.

Lucian din Samosata, gravură de William Faithorne
Lucian din Samosata, gravură de William Faithorne

Lucian se născuse la Samosata, în nord-estul Siriei, în jurul anului 120 p. Chr. într-o familie destul de săracă. Trimis să ucenicească spre a deveni sculptor, renunță repede și se dedică studiului retoricii și filosofiei. Învață greaca și faima lui crește în timpul peregrinărilor prin Grecia, Macedonia și Italia unde ține diverse prelegeri și unde spiritul său original, fin și plin de umor e foarte apreciat. Considerat un veritabil „Voltaire al antichității”, Lucian va rămîne cunoscut ca unul dintre cei mai mari scriitori satirici.

La cumpăna dintre veacul al XVI-lea și al XV-lea, la Florența, e redescoperit în manuscrisele grecești aduse de la Constantinopol, operele îi sînt traduse în latină și faima lui cucerește treptat Europa. Pictori ca Sandro Botticelli, Leonardo da Vinci sau Rafael se vor inspira din lucrările sale. Așa cum o va face și Shakespeare în „Timon din Atena” ori în scena groparilor din „Hamlet”.

În 1788, Christoph Martin Wieland e invitat la Weimar de Johann Wolfgang Goethe. Aici traduce în germană și publica primele lucrări ale lui Lucian din Samosata, printre ele numărîndu-se și Philopseudes. Cîțiva ani mai tîrziu, în 1797, Goethe scrie una dintre cele mai cunoscute balade ale sale „Der Zauberlehrling” („Ucenicul vrăjitor”) în care povestea lui Eucrates capătă din nou viață. După un secol, la 18 mai 1897, un compozitor francez Paul Dukas (1865-1935) conduce premiera poemului său simfonic cu același titlu („L’Apprenti sorcier”), iar Walt Disney îi va folosi lucrarea pentru coloana sonoră a episodului „Ucenicul vrăjitor” în filmul animat „Fantasia” din 1940 (adaptarea după Goethe urmează după „Albă ca Zăpada” și „Pinocchio”). Poate și din cauza filmului Disney, povestea e astăzi considerată mai degrabă una pentru copii.

Goethe
Joseph Karl Stieler, Johann Wolfgang Goethe, 1828, via Wikimedia Commons

De-a lungul timpului „Ucenicul vrăjitor” a căpătat diverse înfățișări și a îmbrăcat diverse haine asemeni pisălogului ori măturii: ucenicul rebel a fost umilit, certat ori chiar pedepsit la sfîrșit de către maistru. În fiecare dintre noi un ucenic se zbate nerăbdător și, tînjind nemăsurat, se ascunde pentru a auzi formulele magice care, nu doar să-i ușureze viața, ci să i-o umple de belșug. Și-n fiecare dintre noi același ucenic se dovedește neputincios: înspăimîntat, privește cum totul se prăbușește, cum hăul dintre ceea ce a crezut că e în stare și adevărata-i putere înghite totul. Doar că pentru mulți dintre noi, în aceeași poveste numită viață, maistrul întîrzie să vină să ne salveze.

Ucenicul vrăjitor
Carte poștală de Erich Schütz (1886-1937) pentru poemul „Ucenicul vrăjitor” de Johann Wolfgang Goethe (sursa: Goethezeitportal)

Balada lui Goethe, mult mai celebră în spațiul lingvistic german, rămîne, prin simplitatea ei, una dintre cele mai interesante ilustrări ale unei istorii vechi de cînd lumea.

Iat-o în traducerea lui St. O. Iosif:

Ucenicul vrăjitor

Iar s-a dus în tîrg bătrînul
Maistru vraci, și-s eu stăpînul!
Hai, că pun eu azi la cale
Toate duhurile sale!
Știu pe dinafară
Farmecele lui,
Și minuni, ca dînsul,
Fac, fără să-i spui.

Iute! iute
Adă apă,
Să înceapă
Rotitoare
Valuri-valuri pe-ntrecute
Să se verse-n scăldătoare!

Vino dar, mătură roasă!
Ia-ți mantaua zdrențuroasă!
Slugă-ai fost, fii iară slugă!
Fă-mi pe voie dintr-o fugă!
Capătă-ți picioare,
Sus răsară-ți cap.
Du-te, poartă-mi, adă-mi
Donițele-n trap!

Iute! iute
Adă apă,
Să înceapă
Rotitoare
Valuri-valuri pe-ntrecute
Să se verse-n scăldătoare!

Iată-mi-l fugind pe cale!
Umple donițele-n vale,
Ca un fulger mi se-ntoarnă,
Un potop de valuri toarnă,
Pleacă, vine iară!
Colcăie-n bazin,
Saltă, crește apa,
A, dar este plin!

Ho! străine!
Scalda-i plină:
La hodină,
Ca-nainte!
Ah, pricep… amar de mine!
Vorba mi-a pierit din minte!

Vorba, vai! ce cată spusă
Ca să-l facă iar ce fusă!
Fuge, vai, și vine-n grabă!
Mătură, de-ai fi de treabă!
Tot mai mult aduce,
Toarnă tot mereu,
Vai, și mii de rîuri
Cad pe capul meu!

Șaga-i șagă,
Nu-mi mai place!
Stai, tu, drace!
Încă rîde?!
Inima-n răcori mi-o bagă!
Ce ochi crunți! Ce schime hîde!

O, dar ai ieșit din iaduri
Ca să faci prin casă vaduri?
Unde caut, pretutindeni,
Parcă-i un puhoi cu grindeni!
Mătură netoată,
Stai pe loc, îți spun!
Băț, ce-ai fost odată,
Nu mai fi nebun!

Nu ascultă?!
Hai tu numa!
Căci acuma
Cu toporul
Fără de zăbavă multă
Am să-ți potolesc eu zorul!

Iată-mi-l! Tîrîș s-arată!
De m-arunc la tine-odată,
Nici nu mîntui tot cuvîntul,
Una fi-vei cu pămîntul!
L-am crăpat în două!
L-am lovit la mir!
Pot s-aștept acuma
Și să mai respir!

Iată! Iată!
Că învie
Și-mi îmbie
Doniți pline
Doi acuma dintr-o dată!
Ajutor, puteri divine!

Și aleargă! Curg pîraie,
Pretutindeni prin odaie!
Ce priveliște avană!
Vraciul! — Maistre, fă-ți pomană!
Duhurile tale,
Doamne,-și fac de cap
Le-am chemat, și-acuma
Nu mai pot să scap!

— Măturice!
Stai cuminte
Ca-nainte…
Căci la vreme
Doar bătrînul vraci aice,
Duhuri, poate să vă cheme!

înșir’te mărgăritari…

Cum St. O. Iosif a fost nu doar un bun traducător, ci și poet, poate pe nedrept uitat astăzi, citiți-i și minunatul cîntec de leagăn pe care l-a scris pentru fiica sa, Corina, iar despre ultimii ani din viață și despre moartea lui Goethe citiți în „Convorbiri cu Goethe”: ucenicul în fața morții maestrului.

Opinii