Înșir’te mărgăritari: „Umbra” de Theodor Șerbănescu

John Atkinson Grimshaw

Un neam trece și altul vine… Nu ne aducem aminte despre cei ce au fost înainte, și tot așa despre cei ce vor veni pe urmă; nici o pomenire nu va fi la urmașii lor.1

ne amintește fără folos Ecclesiastul.

Fire de praf aruncate într-un Univers cu totul nepăsător, fire care plutesc un timp, ridicîndu-se uneori în tăriile cerului, pentru a fi aruncate apoi în hăurile cele mai adînci ale nepăsării. Acestea sînt viețile noastre, aceasta e soarta amintirii ce va rămîne după noi.

Istoria omenească pare alcătuită uneori din figuri luminoase, excepționale, cu un destin de-a dreptul miraculos uneori. Și totuși în jurul lor, neștiute, puzderie de suflete au trudit și-au suferit, frămîntîndu-se să se ridice măcăr cu o fărîmă deasupra celorlalți.

E de-ajuns de multe ori să deschidem revistele ori jurnalele altor vremi pentru a descoperi o lume la fel de vie și la fel de convinsă că orice zbatere, ori lucru de nimic e un capăt de lume la fel cum ni se-arată și nouă astăzi. Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au răzbătut pînă la noi, cu toate că pînă și conturul cîtorva dintre ei se stinge încet, Bolintineanu, Alexandrescu, Alecsandri ori Eminescu,pe cînd nume ca Samson Bodnărescu, Matilda Cugler-Poni, Nicolae Niculeanu, D. Petrino, Ștefan Vârgolici, Vasile Pogor, Miron Pompiliu ori Theodor Șerbănescu nu spun mai nimic astăzi. Și totuși cel din urmă a fost într-o vreme la fel de cunoscut ca poeții cei mari, Alecsandri ori Eminescu.

Născut la Tecuci, în 29 decembrie 1839, Theodor Șerbănescu îmbrățișează cariera militară, dar, după ce obține gradul de căpitan, neputînd să se obișnuiască cu rigorile vieții de militar ce erau stavilă aventurilor sale amoroase, demisionează în 1869 și se retrage în sînul familiei, la Tecuci,  într-o atmosferă idilică. În 1877, o dată cu începerea războiului, se întoarce în armată și participă la asediul Plevnei. Ajunge colonel, comandant de brigadă, dar, cu puțin timp înainte de a deveni general, se retrage din armată în 1893, pentru totdeauna de această dată. S-a stins la Brăila, în 2 iulie 1901.

Theodor Serbanescu
Theodor Șerbănescu

Ca poet, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, Șerbănescu a fost unul dintre cei mai citiți și mai admirați, iar multe din versurile sale, puse pe muzică, se „cîntau de la un capăt al țării la altul” (N. Petrașcu). Titu Maiorescu îl apreciază astfel că o parte din poeziile sale apar în „Convorbiri literare”, George Panu mărturisind în „Amintiri de la «Junimea» din Iași”:

…poeții care scriau la Convorbiri și prin urmare aveau aprobarea d-lui Maiorescu, nu erau de o reală valoare. […] Ce să mai zic de poesiile lui Ștefan Vârgolici, de ale lui Vasile Pogor, Pruncu, Ianov, Leon Negruți, Bodnărescu, Miron Pompiliu, Brociner.

Din toată această pleiadă numai Șerbănescu a rămas în literatura română.

Eminescu nu apare decît în al patrulea an al Convorbirilor literare.2

Pentru ca în capitolul scris cu ocazia dezvelirii în 1902, în grădina Ateneului, a bustului poetului, să revină cu o analiza detaliată:

Șerbănescu nu era gustat în mod deosebit de Junimea, fiindcă netrăind în acest cerc literar, vedeai îndată din poeziile sale, că nu este nici în tonul, nici în ideil junimiste. El era un junimist exotic și poeziile sale se resimțeau de acest exotism, căci nici ca concepție, nici ca execuție, nu purtau pecetea specială a Junimei.

Era Șerbănescu poet? Desigur că da. El însă nu era un inovator, el a urmat tradiția veche românească în poezie, cîntînd amorul și iar amorul și aproape vecinic amorul.

Aș putea zice că el se trage în linie dreaptă din poetul Conache care a cîntat atît de mult în felul timpului său iubirea. Șerbănescu este drăgălaș, totdeauna ușor, sentimentele lui sînt la suprafață, niciodată adînci.3

și să încheie cvasi-encomiastic:

Șerbănescu a avut admiratori și a meritat să aibă. Acești admiratori i-au ridicat un bust în grădina Ateneului; au făcut un act meritoriu, căci poetul care a cîntat amorul și a găsit forme și imagini noi, după ce mii de alți poeți, în mii de ani, au cîntat acest sentiment, e vrednic ca să-și aibă bustul său, căci el înseamnă ceva în literatura noastră.4

Cu aceeași nedisimulată admirație scrie în 1901 și Nicolae Petrașcu despre poet: „afară de Eminescu, nici un poet n-a fost atît de știut pe dinafară de mai toți iubitorii de poezie ca Șerbănescu.”5

Poeziile îi sînt strînse de prieteni în volumul postum „Poesii” (1902), pentru ca în 1927 E. Lovinescu să îi editeze volumul „Poezii alese”, urmat în 1941 de un alt volum „Poezii alese”, prefațat de I. Petrovici (nepotul poetului) și de N. Cartojan.

Dar trecerea anilor însă, curgerea generațiilor, nașterea ori dispariția atîtor alți poeți, mulțimea de versuri pe care aceștia o aruncă neobosit în lume, norocul ori nenorocul, ca și eterna trecere și petrecere a modelor aștern încet uitarea peste versurile și numele său, astfel că astăzi istoriile și dicționarele literare, de nu-l ignoră cu totul, îi dedică cîteva rînduri de natură biografică.

Teodor Axentowicz
Teodor Axentowicz, Viziune – memorie, via Wikimedia Commons

Din puținele versuri care se încăpățînează să mai supraviețuiească o vreme, născută din frămîntarea căutării, Umbra”o poezie de dragoste amară, o poezie scufundată în melancolia duioasă a zilelor de început de toamnă cînd vara încă nu-i o amintire cu totul îngropată.

Umbra

Și pentru ce mai fug de tine?
Și cînd lipsești, de ce te cat?…
Ah! nu ești tu oricînd în mine,
Cu dorul meu nealinat?

Dar cînd lipsești, pornesc spre tine
Ca vas gonit de aprig vînt,
Parcă n-ai fi etern în mine,
Oriunde ești, oriunde sînt!

Ș-apoi cînd pot privi la tine,
Mă-ntorc și plec și plec oftînd,
Parcă plecînd nu vii cu mine,
Tu, umbra tristului meu gînd!…

În cartea oarbelor destine,
Pesemne astfel mi-a fost dat:
Cînd te-oi vedea, să fug de tine,
Și cînd lipsești, eu să te cat.

înșir’te mărgăritari…

________

  1. Ecclesiastul I, 4, 11
  2. G. Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iași, volumul I, Editura Societății anonime pe acțiuni „Adevărul”, București, 1908, p. 23
  3. G. Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iași, volumul II, Noua Tipografie Brozer & Parzer, București, 1910, p. 78
  4. Ibidem, p. 82
  5. N. Petrașcu, „Theodor Șerbănescu” în „Literatură și artă română”, anul V, pp. 571-578

Opinii