Înșir’te mărgăritari: „Mai bine zborul unei păsări…”

Fernando Pessoa

„Uimitorul poet portughez”, după cum îl considera Harold Bloom în „Canonul occidental”Fernando Pessoa s-a născut în ziua de 13 iunie 1888 la Lisabona și a dus o viață aproape pierdută în anonimat, fără mari călătorii (cu excepția a zece ani petrecuți în Africa de Sud în copilărie), fără o carieră extraordinară, cu o singură iubire, intensă, dar neîmplinită, pentru Ophelia Queiroz. O viață pentru totdeauna legată de Lisabona, orașul pe care l-a iubit și cu care s-a identificat.

La moartea sa, în 30 noiembrie 1935, lăsa în urmă patru cărticele de poezii scrise în engleză și un volum de poeme în portugheză „Mensagem” („Mesaj”). Într-un cufăr vor fi găsite însă peste 27000 de documente care vor face din Pessoa unul din cel mai mari poeți portughezi (egal lui Camões) și unul din cei mai importanți din secolul al XX-lea.

Uimitoare va fi însă descoperirea așa numiților heteronimi, după cum însuși poetul îi numise. Heteronimii, aproape 80 la număr, nu erau simple pseudonime, ci Pessoa îi înzestrase cu existențe distincte. Dintre aceștia trei vor alcătui: „o întreagă generație de poeți — Alberto Caiero, Álvaro de Campos, Ricardo Reis. […] Doi dintre ei — Caeiro și Campos — sînt poeți mari, total diferiți unul de altul și de Pessoa, pentru a nu mai vorbi de Reis, care e un poet minor interesant.”1, scria același Harold Bloom.

Dar cine erau aceștia și ce vieți trăiseră? Alberto Caiero, născut la Lisabona în 1889,  „fragil”, moare în 1915 de tuberculoză; fără profesie și fără educație, își trăise viața la țară. Álvaro de Campos născut la Tavira în 1890 fusese inginer naval la Glasgow, dar prin 1935 se plimba prin Lisabona „fără nici o ocupație”, pe cînd Ricardo Reis, născut în 1887 la Porto, era medic și, monarhist fiind, se expatriase de bunăvoie în Brazilia.

Heteronimii aveau nu doar o existență „intelectuală”, ci una de carne, căci Pessoa îi vedea aievea: „Caeiro […] are părul blond-deschis și ochii albaștri; Reis e un brunet cu părul tern și mat; Campos are pielea mai degrabă deschisă, cu vagul aer al unui evreu portughez, însă cu părul lins și despărțit normal de o cărare; și, de asemenea, cu monoclu.”2

Cît despre fărîmițarea personalității lui Pessoa în heteronimi, acesta nota: „am pus în Caeiro toată puterea mea de depersonalizare dramatică, am pus în Ricardo Reis toată disciplina mea mentală, înveșmîntată în muzica ce îi este lui proprie, am pus în Álvaro de Campos toată emoția pe care eu nu mi-o acord nici mie și nici vieții.”3

Știm toate acestea dintr-o scrisoare pe care, cu cîteva luni înaintea morții, Fernando Pessoa i-a trimis-o mai tînărului critic Adolfo Casais Monteiro. Datată 13 ianuarie 1935, scrisoarea este un veritabil testament literar și, în același timp, o confesiune, căci în ea poetul încercase să explice atît geneza, cît și existența heteronimilor. I-a amintit întîi pe cei „care zac undeva pierduți în trecutul îndepărtat al copilăriei mele aproape uitate”4(pe mulți îi uitase cu totul, deși primul, Chevalier de Pas, plămădit pe la șase ani, era încă viu în memorie), pentru a se concentra apoi asupra celor trei.

Un început de geneză pare să fi avut loc în 1912, cînd, venindu-i ideea unor „poeme în caracter păgîn”, scrisese cîteva versuri și, „fără ca eu să-mi dau seama”5, se născuse Ricardo Reis.

Mai tîrziu, din joacă, trudise cîteva zile încercînd să nască un poet „bucolic”. Apoi:

Într-o zi, cînd pînă la urmă m-am hotărît să renunț — era în data de 8 martie 1912 —, m-am apropiat de o comodă înaltă și, după ce am luat o foaie de hîrtie, am început să scriu, în picioare, așa cum scriu de fiecare dată cînd mi se prezintă o asemenea ocazie. Și am scris treizeci și ceva de poeme laolaltă, cuprins de un soi de extaz a cărui natură n-aș putea să o definesc. A fost ziua triumfală a vieții mele, și nu voi mai cunoaște niciodată una asemănătoare. Am început cu titlul, Paznicul turmelor. Iar ceea ce a urmat a fost de fapt apariția cuiva în mine, căruia i-am dat imediat numele Alberto Caeiro. Scuzați absurditatea acestei fraze: și-a făcut atunci apariția în mine maestrul meu. Aceasta a fost senzația imediată ce m-a cuprins.6

În acea zi Pessoa ori, mai degrabă, Alberto Caeiro a scris „treizeci și ceva de poeme”.

Liaoxiornis delicatus
Liaoxiornis delicatus, via Wikimedia Commons

Din Paznicul turmelor, într-o zi de duminică, un încîntător poem despre trecerea noastră prin lume și despre vremelnicia a toate, despre frumusețea ei; un poem ca un diamant șlefuit pînă la perfecțiune: strălucitor și tăios în același timp, în traducerea unui mare poet român — Ștefan Augustin Doinaș.

Paznicul turmelor (XLIII)

Mai bine zborul unei păsări, ce trece și nu lasă urmă,
Ca trecerea unei sălbăticiuni, ce stă-nsemnată pe pămînt.
Pasărea trece și este uitată, și-așa trebuie să fie.
Sălbăticiunea, unde nu mai e, și de aceea nu servește la nimic,
Arată ca a fost, și-aceasta nu servește la nimic.

Amintirea e o trădare a Naturii,
Pentru că Natura de ieri nu e Natură.
Ceea ce-a fost nu e nimic, iar amintirea nu e vedere.

Treci, pasăre, treci, și învață-mă să trec. 7

 

 

înșir’te mărgăritari…

________

  1. Harold Bloom, Canonul occidentali, trad. Delia Ungureanu, pref. Mircea Martin, Grupul Editorial Art, București, 2007, pp. 484
  2. Fernando Pessoa, Opera poetică, traducere Dinu Flămând, Editura Humantias Fiction, București, 2012, p. 55
  3. Ibidem, p. 55
  4. Ibidem, p. 54
  5. Ibidem, p. 52
  6. Ibidem, p. 52
  7. Atlas de sunete fundamentale, Antologie, prezentări, traduceri și postfață de Ștefan Aug. Doinaș, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 439

Opinii