O iubire pe care nici măcar vîntoasele infernului n-o spulberă s-a născut dintr-o carte

Francesca da Rimini si Paolo Malatesta

În 1308, aflat în exil, Dante Alighieri (1265-1321) va începe să lucreze la poemul care va fi nu doar capodopera de care numele-i va fi pentru totdeauna legat, ci și una din cele mai importante opere ale literaturii universale. Terminat cu un an înaintea morții, Dante îl va numi Commedia pentru că, deși are un început dramatic, finalul este fericit, dar, încîntat de frumusețea lui, Giovanni Boccaccio îi va adăuga apelativul Divina.

Descensus ad inferos

La 35 de ani, florentinul era deci în mijlocul vieții după cum spunea psalmistul („Anii noștri s-au socotit ca umbra unui păianjen; zilele anilor noștri sînt șaptezeci de ani.” Psalm LXXXIX, 10), în noaptea dinaintea Vinerii Mari (7 spre 8 aprilie) a anului 1300, Dante se rătăcește într-o pădure și începe una din cele mai extraordinare călătorii ale sufletului, călătorie ce se va sfîrși abia în miercurea de după Paște.

Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura
ché la diritta via era smarrita. 1

E asaltat de trei fiare, tot atîtea păcate – o panteră (desfrînarea), un leu (mîndria, violența) și-o lupoaică (avariția) și, oricît încearcă, nu reușește să regăsească calea cea dreaptă (diritta via”). Deznădăjduit, crezînd că e pentru totdeauna pierdut, ajunge într-un loc (basso loco) „unde-n veci n-a răzbătut lumină” 2 (acolo unde soarele tace – là dove ’l sol tace), dar e salvat de Virgiliu, alături de Homer poetul antichității, care-i devine călăuză în Infern. E nu doar o călătorie a trupului prin locurile osîndei veșnice, e nu doar descoperirea păcatelor și a pedespelor ce le însoțesc, cît mai ales călătoria sufletului prin marea nesfîrșită a slăbiciunilor omenești pe care le vede acum în toată goliciunea și-n toată hidoșenia lor. Iar cei întîlniți, prin durerea și prin suferințele îndurate, par mai degrabă victime decît făptuitori care-și primesc binemeritata pedeapsa și cumva există, ca pentru noi toți de altfel, deși abia sugerată, speranța salvării.

După Infern, Purgatoriul și Paradisul desăvîrșesc călătoria sufletului spre Dumnezeu. În Paradis Dante va fi călăuzit de Beatrice, cea pe care a iubit-o întreaga viață și-a cărei moarte în 1290 îl va arunca într-o viață plină de păcate, acea „selva oscura” cu care începe poemul.

Adevărata călăuza în cele trei hotare ale lumii de dincolo va fi însă dragostea pentru ea, dragostea pură care va închide poemul: „iubirea ce rotește sori și stele”. 

Adînc, tot mai adînc

Dante si Virgil in cel de-al doilea cerc
Joseph Anton Koch – Dante și Virgil în cel de-al doilea cerc al Infernului

În cel de-al doilea cerc din Infern (Cîntul V al poemului) Dante va descoperi o altfel o dragoste care, deși e la fel de puternică și de neînfrînt, este o dragoste damnată. În istoria iubirilor omenești, în istoria vieților noastre trecătoare însă cu nimic mai prejos ca intensitate ori măreție. Sînt într-un cerc mai strîmt, dar care „chin mai mare adăpostește-n el”, cercul desfrînaților care așa cum în viață s-au lăsat purtați și orbiți de patimi acum sînt ei neîncetat purtați de vînturi oarbe:

Drăcescul iureș care-n veci nu moare
pe morți îi poartă-n voia lui, orbeşte,
și crunt îi zbate-n apriga vîltoare.

Iar cînd vîntoasa-i smulge și-o pornește,
țîșnesc strigări și vaier lung pe vale
și blesteme spre cel ce zămislește.

Dante suferă ascultîndu-le poveștile și, văzîndu-le chinurile, e aproape să-și piardă cunoștința:

și rînd pe rînd îmi arătă jelirea
acelor frînți de-al dragostei alean.

Ci, ascultînd cum deapănă-amintirea
de cavaleri și doamne de-altădată,
mă-nvinse mila mai să-mi pierd simțirea

„Grăiți, de nu vă-mpinge zorul…”

Și-n vălmășagul acela de trupuri vede doi „ce strînși la zbor se-mbie” și care pînă și acolo, în adîncurile iadului, în brațele eternei damnări, nu vor să se despartă. Sînt Francesca da Rimini și Paolo Malatesta.

Povestea reală este asemănătoare atîtor alte iubiri interzise. Francesca Malatesta da Rimini (1255-ca. 1285) se naște la Ravenna și este fiica lui Guido di Polenta. Cum între familiile Polenta din Ravenna și Malatesta din Rimini era o veche rivalitate, pentru a încheia o alianță Francesca se va mărita cu Giovanni Malatesta, mult mai în vîrstă ca ea și care, din cauza unei malformații congenitale, era supranumit Gianciotto (schilodul Giovanni). Francesca se va îndrăgosti însă de fratele acestuia, frumosul Paolo Malatesta, căsătorit la rîndu-i, iar dragostea dintre ei va dura aproape zece ani pînă cînd Gianciotto îi va surprinde și îi va omorî pe amîndoi. O variantă a poveștii spune că, din cauza neputinței, Gianciotto fusese înlocuit în noaptea nunții de fratele său și că abia dimineață Francesca a descoperit înșelătoria, că-n timp ea a sfîrșit prin a se îndrăgosti de fratele înșelător.

Ea îi va spune lui Dante istoria iubirii lor, ea-i va vorbi de neputința de nu iubi cînd ești iubit („Iubirea care pe iubiţi nu-i iartă / de chipu-i drag pe veci m-a-nlănțuit / încît cum vezi nu-i chin să ne despartă”), ea va plînge iubirea care le devine soartă („Iubirea-aceeași moartea ne-a sortit”). Rugată de Dante, deși știe că „Nu-i chin mai mare-n vremi nenorocite decât (…) să-ţi amintești de clipe fericite” povestește momentul în care dragostea, timid înmugurită, se deschide deplin între ei.

Francesca da Rimini si Paolo Malatesta
Dante Gabriel Rossetti – Paolo Malatesta și Francesca da Rimini

Citeam odată cum l-a subjugat
pe cavalerul Lancelot iubirea;
singuri eram și fără de păcat.

Adesea-n taină ne-am surprins privirea
și-acelaşi gînd obrajii ne-a pălit
ci-un singur vers ne-a biruit simțirea.

Cînd am citit cum zîmbetul rîvnit
i-l sărută pe gură Lancelot,
acesta ce mi-e veci nedespărțit

mă sărută și-un freamăt era tot;
de-atunci nicicînd n-am mai citit ‘nainte
căci pentru noi fu cartea Galeot.

E aici supremul omagiu adus cărții de Dante, căci cartea devine mijlocitorul dragostei. E asemeni cavalerului Galehault care-o îndeamnă pe regina Ginevra, soția regelui Arthur, să facă primul pas și să-l sărute, „ca început de adevărată iubire”, pe Lancelot. Cartea devine începutul a toate, și-n același timp ispită, chin, durere, dar și împlinire.

Cît timp Francesca povestește, „celal’lt plîngea” și poetul sfîșiat de jalea lor își pierde simțirile și se prăbușește. Și acum se naște un miracol al limbii italiene:

 E caddi come corpo morto cade

Tălmăcit astfel în română:

…și-apoi căzui
cum cade-un corp ce viață ’ntrânsul n’are. (trad. George Coșbuc)

căzui cum numai morții pot să cadă. (trad. Eta Boeriu)

căzui cum cade mort un corp în cale. (trad. George Pruteanu)

căzui precum doar un trup mort mai cade. (trad. Marian Papahagi)

Deși plină de tragism și purtînd pecetea damnării, iubirea celor doi se salvează prin rămînerea lor pentru eternitate îmbrățișați, căci, deși nici măcar vînturile iadului, care-i poartă și-i spulberă ca pe niște frunze uscate, nu reușesc să-i despartă. Să nu uităm că Dante, deși o întîlnește pe Beatrice, în lume se va-ntoarce fără ea, așa cum înainte nici Orfeu n-a reușit s-o întoarcă pe Euridice din tărîmurile morții.

iubirea ce rotește sori și stele.

________

  1. Spre-amiaza vieții noastre muritoare / ajuns, într-o pădure-ntunecoasă mă rătăcii pierzînd dreapta cărare.
  2. pentru citare am folosit Dante, Divina Comedie, în românește de Eta Boeriu, Editura Casa Școalelor, București, 1994

Opinii

Bun venit!


De articolele mele vă plac și de vreți să mă găsiți și mîine aici, fiecare din butoanele de mai jos e un mod de a-mi spune că vă pasă.

Mulțumesc!