Jucării și jocuri de copii în scrierile lui Ispirescu, Pamfile și Eminescu

Pieter Bruegel cel Bătrîn - Jocuri de copii

Spiritul viitorului își are rădăcinile în copilărie, căci în ea germinează lumea ce va să vină cu bunele și relele ei.  O copilărie tristă, apăsătoare ori coercitivă dă naștere unor adulți închiși, depresivi, pentru care viața nu va fi decît o lungă dezamăgire.

În vremurile de azi copilăria, încătușată de nenumărate reguli, poartă o mască nefirească și, ascunzîndu-se în spatele lucrurilor nefolositoare, e înghițită de butaforia pe care adulții au învățat s-o numească realitate, o copilărie în care copiii sînt mai singuri ca niciodată.

Ne-au rămas însă mărturii despre o altfel de copilărie, despre jocurile și jucăriile ei, despre șederea împreună a copiilor. Sînt mărturii din secolul al XIX-lea, cel care a însemnat pentru noi începutul modernizării, timpul în care tihna societății patriarhale se întîlnea pentru prima dată cu alergătura lumii celei noi.

Unul dintre cei care s-au aplecat asupra obiceiurilor din copilărie a fost și Petre Ispirescu (1830-1887) care, într-o scrisoare din 1885, îi scria profesorului Jarník Jan Urban (1848-1923) despre volumul „Jucării și jocuri de copii” care abia apăruse:

Eu am scris Jucării și jocuri de copii, le-am publicat în ziarul Tribuna din Sibiu și redacțiunea mi le-a tras și în broșuri. Îți trimit și d-tale una, ca să știi cum ne jucam noi prin București, cînd eram copii, mai acum vro patruzeci și cinci de anișori.1

În cărticică erau descrise în amănunt modurile de realizare a unor jucării (sfîrîitoarea, bîzîitoarea, morișca, praștia, sfîrleaza ori pușcoacele) și regulile unor jocuri (jocul de-a porumbeii, de-a fețele, de-a bisericuța, de-a leapșa, de-a baba oarba…).

Despre sfîrîitoare, „jucărie de iarnă”, Ispirescu scrie că:

Se iau două nuci. Una dintr-însele se străpunge din burtă în burtă, sfredelind-o cu briceagul. Se lucrează cu băgare de seamă și ușurel, ca să nu se crape. Se scoate tot miezul dintr-însa, ca să rămînă seacă. Apoi i se mai dă o gaură, tot sfredelind, alături cu împreunătura găoacelor și în rînd cu celelalte găuri.

După ce una din nuci s-a pregătit astfel, se ia un bățișor cam de 5-9 centimetri, potrivit de gros, cît să între prin găurile de la nucă; și se ascute la un vîrf în lat. La mijlocul acestui bățișor se leagă căpătîiul de la o ață ca de 10 centimetri de lungă, și se bagă bățișorul prin ambele găuri ce au străbătut nuca din burtă în burtă. În capătul de sus al bățișorului se înfige a doua nucă cu creastă. Și scoțînd căpătîiul ațișoarei prin gaura de alături, se leagă o opritoare, ca să nu scape acest căpătîi.

Acum sfîriitoarea este gata. Cu două degete de la mîna stîngă, adecă cu degetul cel mare și cu arătătorul, se ține nuca cea găurită de ambele capete, cu gaura de alături spre mîna dreaptă.

Cu mina dreaptă se întoarce bățișorul cît sufere ațișoara, adecă pănă vine opritoarea lîngă gaura lăturașă. De această opritoare tragerăpede cam smîcit, și îndată slăbește ațișoara. Bățișorul cu nuca in cap se învîrtește, desrăsucindu-se ațișoara, și greutatea nucii din cap îl face să se învîrtească pină ce răsucește ața iarăși împregiurul lui, în chip împotrivitor.

Tot astfel se trage de opritoare, de cîte ori vrea băiatul, care se joacă cu sfîrîitoarea, și de atîtea ori să învîrtească și bățișorul cel cu nuca în cap.

Pieter Bruegel cel Bătrîn - Jocuri de copii
Pieter Bruegel cel Bătrîn, Jocuri de copii (1560), detaliu, via Wikimedia Commons

Cît de spre înălțatul zmeielor aflăm că „Toamna este timpul cel mai priincios spre a se juca copiii cu zmeul, fiindcă toamna se mănîncă și vînturile mai adese.” și că sînt „zmeiuri românești” și „zmeiuri turcești”:

Zmeul românesc se face dintr-o jumătate de coală, dintr-o coală, din două și din patru coale. Mai mic decît dintr-o jumătate de coală se face pentru copii mici, ca să alerge de colo pînă colo prin curte; mai mare decît din patru coaie se face de flăcăi, cînd își aduc aminte de ale copilăriei; și aceștia sunt, rari.

În formă, zmeul este mai mult lung decît lat.

Că, asemeni majorității jucăriilor, „Zmeul se face de cătră înșiși băieții cari se joacă cu dînsul. Rareori să se găsească băieți care să facă zmeuri de vînzare.”

Înălțatul și ținutul zmeielor sînt și ele descrise de Ispirescu, mai ales că uneori zmeiele sînt capturate devenind adevărate trofee:

Zmeul se ține in chipul următor: un copil apucă zmeul cu mîna dreaptă de ața gurei, tocmai de lîngă încrucișarea spetezelor și cu mîna stîngă de un colț, ca să steie drept cu capul ceva mai sus de capul copilului. Coada stă lungită pe pămînt.

De cum începe a se umfla vintul, cel ce-l înalță strigă: „Lasă!” Și-l dă fuga asupra vîntului, ca să se ridice zmeul.

Sunt băieți cari știu să facă să joace zmeul. Aci îl vezi că se dă într-o parte, aci îl vezi că parcă umblă să se deie în cap. Sunt băieți meșteri să facă încurcare cu zmeurile.

Cînd vrea să prinză vreun zmeu străin, se apropie cu al său pînă ce poate să apuce cu sfoara sa coada zmeului ce voiește să-l prinză, și să-l facă să se deie in cap preste sfoara zmeului său. Pe lîngă aceasta trebuie să fie și iute de mîni. Giolarii toți sunt iuți de mîni. Cum vede că zmeul se dă în cap preste sfoara zmeului, cu care a rupt coada celui pe care vrea să-l prinză, începe a trage zmeul răpede. Trage și unul, trage și altul. Dar acela al cărui zmeu stă înălțat trage mai cu folos, căci vin amîndouă deodată, și mai totdeauna acesta biruiește.

Alteori cel care voiește să prinză vreun zmeu mai mic decît al său lasă să se atingă sfoara zmeului său de sfoara zmeului ce vrea să prinză pe deasupra, și trage. Trăgînd, se roade sfoara zmeului celui mic, se rupe și scapă. Atunci băiatul cel cu zmeul mai mare sau tovarășii lui dau fuga și-l prind.

Pieter Bruegel cel Bătrîn - Jocuri de copii
Pieter Bruegel cel Bătrîn, Jocuri de copii (1560), detaliu, via Wikimedia Commons

Un sfert de secol mai tîrziu un mare folclorist român, Tudor Pamfile (1883-1923), publica studiul Jocuri de copii (1909)” în care găsim jocuri ca:

De-a ascunsul (cucul). În Ardeal copiii l-au botezat de-a chitulușul (chituluș = pasărea mică numită ochiul-boului).

În Bucovina, jocul de-a se ascunde e foarte obișnuit. E o plăcere deosebită pentru copil, cînd a speriat pe cineva. Se ascunde pe sub paturi, pe după uși și strigă: boo sau bee!

ori

Popicul. În Ardeal, jocul poartă numele de de-a simălul și cînd se dă pentru întîia dată în popic—simăl—zic: „simăl”; a doua oară: „bist”, a treia oară: „terciu” În alte părți se aude: simol sau țîvlic.

ori

De-a taiu-mălaiu. Cu fetele învățătorului Clăiță: Livia, Veturia și Mili, se juca și Huțu cel poreclit «Budulea-taichii». Stăteam doi cîte doi ținîndu-ne de mîni. Cînd (Huțu) el se punea înnaintea noastră și zicea:

Taiu-mălaiu în două
Și ne dă și nouă,

noi trebuia să fugim unii la dreapta și alții la stînga, iar el trebuia să prindă pe una din fete și atunci se ținea de mînă cu dînsa, pentru ca să-i iea locul cel ce rămînea singur. Cînd zicea «taiu-mălaiu», el privea totdeaun pe Livia și mai ales pe ea voia s-o prindă, căci acum se juca și ea cu noi, iar noi rîdeam pentru că nu putea să o prindă decît foarte tîrziu, cînd, obosită de fugă, ea se lăsa moartă în brațele lui… [I. Slavici, Nuvele, București, 1907, vol. I, p. 174-5]

sau

Piatra care rade apa. Joaca se cunoaște și în Ardeal, iar săritura pe care o face piatra se numește lutunoaie. Prin alte părți, tot de pe acolo, se numește că se joacă cu pișpirigă. «De cîte ori sare piatra, atîtea mămăligi a mîncat cel care a aruncat-o.» Se mai chiamă și pițirigă, sau zic copiii că țese

Pieter Bruegel cel Bătrîn - Jocuri de copii
Pieter Bruegel cel Bătrîn, Jocuri de copii (1560), detaliu, via Wikimedia Commons

O parte însemnată a studiului e dedicată jucăriilor: arc și săgeată, beșica de porc, bice, fluiere, păpuși, praștie, rațe de țipirig ori scrînciobul, pe cînd ultima este în întregime consacrată unor altfel de jocuri, cele de cuvinte, glumelor, păcălelilor ori întrebărilor istețe și este potrivit numită „Cîntece de luare în rîs și altele”. În ea, adunate sub titlul „Frămîntări de limbă”, găsim scrînteli ale limbii care îi vor încînta cu siguranță și pe copiii de azi:

Stîrc, stîrcea-gîsc, mai stîciogîtăl nițel.

Nu e anevoie a zice bou breaz-bîrlobreaz, dar e anevoie a dîrlobîrlobrezi dîrlobîrlobrezitura din oile Dîrlobîrlobrezeanului.

Păsărică sură-n gură: pică pila-n pungă, punga-n pilă, pila-n pungă.

Colea pe moșuroiu este o codăbătură c-un codăbăturoiu: cînd codăbăturoiu’ sare peste codăbatură, cînd codăbatura sare peste codăbăturoiu și se codobăturau amîndoi.

Capra neagră calcă-n piatră, cum o calcă-n patru crapă: crăpe capul capre-n patru, cum crapă piatra-n patru.

Și nu e o întîmplare că asemenea jocuri de cuvinte găsim și-n manuscrisele lui Mihai Eminescu (1850-1889), cel atît de îndrăgostit de graiul românesc:

Mere racul a peți
La broscuța-n pipirig;
Află broasca nevedind.
— Bună ziua, roască broască!
— Sănătos, race drace!
Placă race la prînzit.
— N-am venit ca să prînzesc,
Ci-am venit să te pețesc.
— Me-a dracu după tine,
Că n-ai cap de cumenac.
Nici piciorul de nădrăg.

și

Unde fugi pin ramuri verzi,
Gangure, gangure?
Vei în lume să te perzi,
Gangure gangure?
Dar de fugi, tu mă răpui,
Pui, pui, pui, pui.
Vin la pieptu-mi să te pui.2

Sînt mărturii dintr-o lume apusă. Nu știm și nu sîntem în măsură să judecăm de era mai bună ori mai frumoasă, era însă o lume mai așezată în care viețile se-adunau într-o țesătură rostuită parcă de la începuturile timpurilor, o lume în care copilăria însemna descoperirea universului prin jocuri și joacă, în care copiii nu se-adunau ca niște străini, în care se știa că „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să citească…“ așa cum înțelesese cel mai minunat copil al literaturii române, Ion Creangă…

________

  1. de aici
  2. Mihai Eminescu, Opere. Volumul 6 : Literatura populară, Ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1963, pp. 258-259

Opinii