Magda Isanos: „Sufletul meu… pîine la popas”

reveria

Unii zic c-ar fi un adevărat blestem morțile atît de tinere ale poeților români: Cîrlova, Iulia Hașdeu, Eminescu, Petică, Labiș, Cristian Popescu. Morți ce-au întrerupt voci care, în unele cazuri, abia se acordau. Alții cred că acesta ar fi destinul poetului: avînd o altă viziune asupra lumii, intensă și necruțătoare, poetul arde cu o flacără tumultuoasă o vreme pentru ca mai apoi să se retragă pentru totdeauna din lume ori în lume, asemeni lui Rimbaud.

Magda Isanos
Magda Isanos, sursa isanos.ro

O poetă pe nedrept uitată astăzi, a carei viață s-a sfîrșit la doar 28 de ani, a fost și Magda Isanos (1916-1944). Despre ea Nicolae Manolescu avea să scrie „poetă excepțională, cu mare influență asupra întregii poezii feminine de după război. (…) Presimțirea că va muri a Magdei Isanos s-a împlinit repede şi nu putem decât să regretăm că n-a trăit mai mult cea care se anunța, chiar şi printr-o activitate atît de restrînsă, drept cea mai profundă poetă a literaturii române. ” 1

Născută la Iași, la 17 aprilie 1916, la vîrsta de un an și jumătate se va îmbolnăvi de poliomielită și doar grija mamei o va salva cu sechele minime: va avea o oarecare dificultate la mers din cauza gleznei stîngi rămasă inertă. Cumva urmele bolii îi vor aminti mereu de cît de fragilă este viața și o vor face să se teamă de „fericirile prea mari, care ar putea să-l supere pe Dumnezeu”2

Urmează liceul la Chișinău (Liceul Eparhial de fete) unde în 1932 va debuta cu poeziile Aș vrea un basm și Primăvara în Licurici, revista Liceului de băieți „Bogdan Petriceicu-Hașdeu”. Se întoarce la Iași în toamna lui 1934 și deși inițial urmează în paralel atît cursurile Facultății de Litere și Filosofie, cît și pe cele ale Facultății de Drept, va renunța la cele dintîi dedicîndu-se Dreptului. Are o căsnicie de doar cîteva luni la sfîrșitul lui 1935 cu Lev Panteleev, profesor de latină și greacă, dar adevărata dragoste și-o va găsi abia în 1938 cînd se va căsători cu Eusebiu Camilar. După nuntă le va scrie celor de-acasă că „Ne-am pus verighetele, ne stau foarte bine, nici largi, nici strîmte. Zeby îmi aduce flori din oraș, îmi lustruiește pantofii și nu mă lasă să fac treabă, de parc-aș fi o principesă în exil. Cîteodată mi-i frică. Atîta fericire poate supăra pe Dumnezeu”3

Începe războiul, Eusebiu Camilar e „chemat sub arme” și Magda, tot mai bolnavă (endocardită lentă majoră) va trebui să se retragă din avocatură. În 1941 i se naște unica fiică, Elisabeta, care mai tîrziu își va alege ca pseudonim numele mamei. Sînt anii „plînsului pe prispe de lut”, anii cînd „mă duceam și-o îmbrățișam, îmi lipeam fața de umărul ei și mă uitam cum împletea, căci ea împletea mereu, în toamna lui 1944, ultima ei toamnă. Împletitul e geamăn cu așteptarea, iar ea nu termina niciodată de împletit ciorapi…”, își va aminti fiica.4

Dar 1944 este anul cînd sînt soții Camilar vor pleca la București unde la 17 noiembrie poeta va muri în casa părinților.

Poeziile îi sînt publicate în numeroase reviste ale vremii, printre care și Revista Fundațiilor Regale, dar antum nu-i va apărea decît un singur volum Poezii, în 1943. Postum poezii noi vor apărea în volumul Cîntarea munților (1945, Premiul Fundațiilor Regale), în Țara luminii (1946) și-n Addenda la Versuri (1964). 

Poezia Magdei Isanos este una profund lirică, scrisă cu sufletul, eliberată de orice tip de intelectualism. E o poezie care pare că iese firesc din lucruri și din oameni și care și-a găsit în ea calea prin care să se-arate lumii:

Cînt ca privighetorile oarbe.
Nu știu, eu sorb cîntecul sau el mă soarbe.
Atît de sus ne-nălțăm cîteodată…
Sufletu-mi arde de-o flacără înfricoșată.

Cînt

Deși o poezie luminoasă, o umbră apasă fiecare vers, iar melancolia lasă urme adînci în ce-ar trebui să fie frumusețea amintirilor.

Mi-i fraged sufletul, pînă pe buze mi-i fraged,
poate de iarba ce creste acuma la noi;
cu bice de aur trec sub fereastra mea ploi –
stau singură și-mi aduc aminte de multe:

Cînd eram mică legasem un leagăn de-o creangă.
„Vreau s-ajung steaua de-acolo…” strigam bunicului.
O, cît de sus s-au suit dușmănoasele stele…
Nu le mai văd, le-am uitat lumina curată.

Mi-i inima tristă. Mama mi-a scris c-au tăiat
pomii din fundul grădinii, leagănul putred;
odată cu dînsul, va fi căzut în buruieni
copilăria mea – și o mănîncă furnicile…

Copilăria mea

În tot locul Magda Isanos pare a vedea ori întîlni un miracol, căci peste tot e prezent Dumnezeu „Uneori Dumnezeu / se făcea porumbel și-mi intra în casă.” (Am fost departe de oameni), căci pînă și „Vijelioasele flori, din pămînt aburind, / ca niște strigăte cresc, saltă zîmbind. / Care e vrerea lor gingașă-n vreme? / Noaptea-n grădinile mari nu se vor teme? / Însă-n mijlocul lor, bolnav de vis, / ochiul lui Dumnezeu șade deschis…, (Flori). Prin El toate capătă viață: „Primăvara-n pădure văzui / cum trecea Dumnezeu cu cetele lui, / și-aprindea în fiecare mugur un fir / de lumină, ca un safir” (În pădure), iar îngerii Lui vin să vegheze bolnavii:

Îngerii veneau noaptea tîrziu.
S-așezau în rînd și vegheau,
rezemați în suliți cu vîrf auriu.
Aripile lor stufoase ne-năbușeau.

„Ți-a venit îngerul?” întrebam uneori.
Și-ndată vedeam strălucind,
la picioarele patului și albind
penele pînă-n tavanul cu flori.

N-aveau fulgere: erau serafimi,
bătrîni osteni și pașnice mulțimi.
Cînd se făcea dimineață zburau,
în fereastră o dungă albastră lăsau.

Îngerii

Peste tot există însă o îndîrjire surdă, un dialog continuu cu cele ascunse ale lumii născut din iminența morții, din arbitrarul fiecărei clipe; duhurile pămîntului îi spun că „sufletul ți se poate risipi ca un fum” și prin urmare zbuciumul omenesc e de neînțeles pentru ele, căci „florile mele-nfloresc, nu cugetă mai departe”. Omul ar trebui să-și uite aroganța locului special pe care l-ar ocupa în lume și să împrumute din liniștea vegetalului, căci „decît moartea ta este-o moarte și mai adîncă” (Duhurile pămîntului).

Frica de moarte uneori învinge și naște o îndîrjire și-o rugă de-a mai întîrzia ultimul ceas pentru ca poeta să aibă șansa de a-și termina cîntecul„Doamne, n-am isprăvit / cîntecul pe care mi l-ai șoptit. / Nu-mi trimite îngeri de gheață și pară / în orice seară. / Nu pot pleca.” (Doamne n-am isprăvit)

Deși în unele versuri moartea e văzută ca o eliberare, acel moment după care toată suferința acestei vieți va înceta: Cînd voi muri, știu că va fi o zi / frumoasă, voi culege-n palme soare / și voi simți întîia sărbătoare, / gîndind că mîine n-am a mă trezi.” (Ultima zi), sentimentul dispariției complete creează unele din cele mai tulburătoare versuri despre clipita ființării și despre existența înfiorător de nepăsătoare a celor care rămîn:

E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi,
poate chiar mîine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioși, în vreme ce vom putrezi.

Atîta soare, Doamne,-atîta soare
o să mai fie-n lume după noi;
cortegii de-anotimpuri și de ploi,
cu păr din care șiruie răcoare…

Și iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot așa o să se plece,
mirată, peste apa care trece –
noi singuri n-o să fim a doua oară.

Și-mi pare-asa ciudat că se mai poate
găsi atîta vreme pentru ură,
cînd viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate

și celălalt, – și-mi pare nențeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori și nu zîmbim,
noi, care-așa de repede murim.

Murim… ca mîine

Poezia ei are și o puternică tentă socială căci „As vrea să scriu despre oameni săraci, despre dobitoace, despre copaci.” (Vorbele la care mă-ntorc), mai ales că „Săracii sînt închiși în viața lor / Ca-n temniță”, că „între fabrică, tramvai și tractir / Se-ncîlcește viața lor ca un fir.” (Săracii). Ei de cele mai multe ori sînt nebăgați în seamă, doar un număr, iar morțile lor nu-nseamnă nimic: Ei nici măcar nu știau / pentru cine mor. / Erau numai simplu popor. / Oameni care ca plantele creșteau, / în simplitate, lîngă pămînt. / Doamne, ochii lor unde sînt? (Am văzut și eu oameni plecînd)

Și totuși la ei fuge Dumnezeu și le cere „mămăligă și ceapă”. Pentru ei, poate mai mult decît pentru ceilalți, moartea nu-i plată, nu-i blestem, nu-i pedeapsă, nu-i sfîrșit, ci „unica lor sărbătoare, / Boala cea de pe urmă și moartea ce pune / Deodată mîna ei calmă pe fruntea-n sudoare / Și buzele ei care pot orice lucru s-adune” (Săracii).

Departe de oameni „Sufletul meu era mic / și orb” mărturisește Isanos, de aceea poezia ei le va fi dedicată în totalitate. Versurile sînt colocviale și cînd le citești, de cele mai multe ori, simți că te-ntorci în ceasurile copilăriei cînd lumina cădea altfel peste lume, iar lucrurile și oamenii lăsau să se prelingă pe pămînt altfel de umbre. Senzația este dalta care sapă după frumusețea lumii, căutînd uneori cu disperare acel ceva peren care există, trebuie să existe în cea mai măruntă fărîmă a ei.

O poezie a frumuseții, a căutării unui sens, dar și-a unei legături între cele văzute și nevăzute, între cele de dincolo și lumea măruntă a oamenilor:

Mîinile micilor flori intră-n pămînt.
Morții când le sărută știu dacă-i vînt,
și de pe dînsele sorb ploaia și veștile.
Astfel, în flori își deschid morții fereștile…

Flori

Esență și capodoperă a întregii opere, Copilul meu, să nu mă cauți rămîne ca un veritabil testament și rămas bun al unei mare poete:

Copilul meu, să nu mă cauți. Toate
îți vor vorbi de mine cu dreptate.
După ce n-am să mai fiu,
să nu spui: „Pentru mama-i tîrziu”.

Să știi c-am să rîd în flori
și c-am să-nconjor de multe ori
cu nourii și cu ploaia ogrăzile
unde mi-am petrecut amiezile.

Dacă suferi, să mă chemi serile,
și-am să vin lîngă inima ta,
de-ar trebui să străbat zările
și marea cu aripa mea.

Să nu te temi de fața mea schimbată.
Să nu spui: „Mama n-a fost așa niciodată!”
Ai să-mi cunoști glasul poveștilor
în arborii din fața fereștilor.

Din multe semne-ai să-nțelegi că-s eu,
cînd am să vin lîngă patul tău
și-am să fac aerul răcoros,
scoborînd toate stelele jos.

Ai să cunoști că-i mama după pace
și după felu-n care totul tace –
durerea și grija de mîine –
după mirosul de gutui și pîine.

Ai să mă știi și-ai să zîmbești dormind.
Eu, cînd am să văd soarele răsărind,
de teamă să nu mă fac rouă și să nu mor,
am să-mi iau îngerii și-am să zbor.

________

  1. Nicolae Manolescu, prefață la Poezia română modernă de la G. Bacovia la Emil Botta, B.P.T., Editura pentru literatură, 1968 
  2. isanos.ro 
  3. isanos.ro , sublinierea îmi aparține.
  4. isanos.ro 

Opinii

Bun venit!


De articolele mele vă plac și de vreți să mă găsiți și mîine aici, fiecare din butoanele de mai jos e un mod de a-mi spune că vă pasă.

Mulțumesc!