Melancolie, Schumann și o noapte de Crăciun

De sărbători, mai mult decît în oricare altă zi, pentru mine muzica devine o corabie ce mă poartă pe mările tulburi ale zilelor și ale anilor din care mi-am plămădit trecutul. Uneori, un fragment de-o negrăită frumusețe e vîntul care schimbă cursul îndepărtîndu-mă, în ultima clipă, de vîrtejurile înșelătoare ale amintirilor, ale acelui atît de otrăvit dacă.

În noaptea de Crăciun, într-un sat de munte, așezat la o fereastră, dincolo de care cerul părea neîncăpător pentru potopul de stele, m-am lăsat să rătăcesc, adeseori fără gînduri, în lumi imposibile ascultînd Kinderszenen de Robert Schumann.

Și între umbrele ce se strecurau printre lucruri, umbre lungi și tremurătoare întinse de lumina roșiatică scăpată în dîre prelungi pe lîngă ușa sobei, altele și-au făcut loc. Ademenitoare și alunecoase, mi s-au arătat frînturi din nopțile de iarnă în care colindul era purtat de zarva copiilor pe ulițele satului, din zilele de Crăciun cînd stele de lemn și hîrtie se smulgeau cu greu dintre nămeții ridicați pînă la streșini, iar voci înghețate cîntau despre magi și păstori, ori din serile cu miros de dovleac copt cînd, printre poveștile de viață banală, se strecurau, cu cît noaptea înainta, istorii în care făpturi și jivine de tot felul sfîrtecau pînza realității și se așezau lîngă noi cu aceeași sfială cu care unul de-al casei, demult plecat, întors acum, întîrzia în mijlocul camerei neștiind dacă să se-așeze pe locul vechi ori, acceptînd trecerea timpului, să-și caute un altul, mai umbrit.

Konstantin Trutovski, La colindat in Mica Rusie
Konstantin Trutovski, La colindat în Mica Rusie

Și-n tot acest timp, într-un colț, au tremurat stins apele întunecate ale oglinzii în care, pe rînd, o străbunică, pe care n-am cunoscut-o și despre care mereu mi s-a spus că era neverosimil de frumoasă pentru o țărancă dintr-un sat ascuns între păduri, și o bunică, pe care am văzut-o întotdeauna drept cea mai blajina ființă de pe pămînt, și-au privit frumusețea și tinerețea, dar și urmele, întîi nedeslușite, apoi tot mai adînci, pe care trecerea zilelor li le-a lăsat, ca un fur, pe chipuri.

Frînturi dintr-un timp din care, astăzi, „abia conture triste și umbre-au mai rămas…”1.

În interpretarea lui Alfred Cortot (o înregistrare radio inedită din anii ’50 publicată de Mark Ainley), muzica lui Schumann a umplut camera cu atingerea delicată a unor fulgi de zăpadă și a îndulcit sentimentul de pierdere definitivă. Cu sfială și încîntare, l-am ascultat pe acel Cortot care, în 1933, ca membru al juriului Concursului internațional de pian de la Viena, l-a remarcat pe Dinu Lipatti spunînd că ar fi meritat „de departe” premiul I și care apoi l-a invitat să studieze la a sa École Normale de Musique de Paris.

Robert Schumann Kinderszenen, la pian: Alfred Cortot (via The Piano Files)

 

Purtate de melodia suavă, de trosnetul lemnelor în sobă, gîndurile au rechemat versuri din Balada călătorului de Topîrceanu și m-am ridicat să aduc o lumină lîngă mine, far pentru călătorii văzuți și nevăzuți…

O, e-atît de bine cînd pe drumuri ninse
Întîlnești o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Cînd te prinde noaptea călător la drum!

________

  1. M. Eminescu, Melancolie

Lasă un comentariu.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.