ispitirile și nevoințele cuvintelor

Mere roșii

Departe, într-un sat de al cărui nume puțini auziseră, oamenii nu văzuseră niciodată mere, cu atît mai puțin mere roșii, dar în orbirea lor, în neștiința cu care-și duceau zilele, niciodată tînjind după ce bănuiau că le-ar lipsi, își duceau viețile banal, ca pe niște anotimpuri, cu rele, cu bune, scăldate în lumină ori în întuneric, iar întrebărilor, puține de altfel, abia îndrăzneau să le caute răspuns în nopțile lungi de iarnă cînd se-adunau să-nmoaie urîtul.

Și viețile lor, și viețile multora care i-ar fi urmat, ar fi fost la fel de liniștite și de neînsemnate, ar fi trecut ca o respirație, cum trecuseră și ale celor ce umpleau cimitirul sub cruci prăbușite și putrede, dacă într-o zi unul dintre ei, fugit, demult rătăcit prin lume și pe care deja-l pomeneau laolaltă cu morții în sîmbetele hărăzite, nu s-ar fi întors cu hainele rupte, cu chipul stors parcă de toată durerea și încrîncenarea lumii, cu limba împiedicată, și dacă el, noul nebun al satului, nu s-ar fi așezat în mijlocul lor dezgolind tălpi negre și picioare atît de slabe că prin pielea transparentă se vedeau oase galbene, ca de ceară, ca de mort, nu s-ar fi căutat în buzunare, n-ar fi scos batiste murdare, roți știrbe, firimituri din mîncăruri al căror nume nu însemna nimic, iadeșuri de porumbel ori de prepeliță, o lupă cenușie și, la sfîrșit, ceva rotund și roșu, ceva ce nu intrase pînă atunci în lumea lor, pentru care încă n-aveau nume și-n fața căruia se găseau neputincioși. Iar lucrul acela atît de mărunt trînti un zîmbet tîmp („de nebun”, șopteau babele în timp ce-și făceau cruce și se scuipau în sîn) pe chipul fiului rătăcitor care, aproape gol înaintea lor, le arăta că lume e și dincolo de hotarul așezat de crucea lui Șerb, stavilă văzutelor și nevăzutelor.

„Mere roșii”, a fost tot ce-a spus nebunul în anii ce-au urmat pînă-n ziua cînd l-au găsit mort în fața bisericii, mirosind a toamnă și-a mucegai. Și oricît de murdare, de scofîlcite ori de putrede ar fi fost merele aduse el le-a mîncat, ba i-a lăsat și pe alții să le guste, astfel că, într-un tîrziu, au găsit cu toții că pentru o asemenea minune ești iertat să ieși din sat și cîțiva chiar au îndrăznit să plece, cu poruncă strajnică însă de întoarcere, ca și cei rămași să mai simtă gustul merelor. Doar că ei, puțin învățați cu lumea, s-au rătăcit, copiii rămași au avut copii, al căror rost însă, găseau cu toții acum, că era să plece și ei în lumea cea mare, departe de satul fără mere.

După mulți ani, un secol au zis unii, întîii plecați s-au întors, dar nimic din ce-au adus n-a mai fost cuiva de folos, nici măcar lor, căci prea puțini i-au recunoscut ca să-i întoarcă în casele lor și ei, ca niște străini, au rămas în mijlocul satului chinuindu-se să-și amintească pe ce ulițe s-apuce și unde le sînt paturile de înnoptat. Pesemne că s-au rătăcit în noapte, căci de-a doua zi nu i-au mai văzut…

Și alți ani s-au scurs, oasele celor rămași s-au pierdut și ele în cimitir, iar copiii copiilor celor plecați s-au întors crezînd că vor găsi măcar un trăitor care să fi uitat gustul merelor roșii. De găsit au găsit doar praf într-o lume ce nu mai era de mult a lor, ce nu mai era a nimănui și căreia nu-i mai păsa de gustul unor mofturi. L-au mîngîiat pe creștet pe ultimul nebun al satului, dar n-au îndrăznit să-i privească rănile, au vrut să i le-acopere în haine curate, dar el s-a ascuns într-un beci, au dus ultimii bătrîni în morminte, au spălat puținii prunci rămași, slabi și cu priviri tulburi, și, negăsindu-le părinții, au zis că-s ai tuturor și i-au luat cu ei, au ridicat crucea de hotar într-un camion, s-o îngroape în vreun muzeu, să le fie amintire a zilelor de-nceput, să se mai amăgească măcar o dată pe an că au rădăcini, au ferecat ușile și porțile cu lanțuri și lacăte și au plecat.

După cîteva zile, nebunul s-a întors și-a rămas singur să tulbure praful și să cheme, la porți, ori să jelească, la ferestre, oameni care nu mai știau de mai trăiesc ori de-s morți.

povești

Citește și dă mai departe!

Ce sărbătorim de Ziua Culturii... Amintiri dintr-o altă lume: anticariatul...

ADAUGĂ UN COMENTARIU

Cîmpurile marcate cu * sînt obligatorii. Adresa de e-mail nu va fi publicată. Acest site folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor.
Comentariile sînt publicate după aprobarea acestora de administratorul site-ului.