„Liniște, somnul etern…”: moartea și îngroparea lui Mihai Eminescu. Caragiale despre postumitatea poetului

Mihai Eminescu

Națiunea mea, îmbracă doliu!… Literatura noastră, jelește!… Poezie română, plînge!
Vi s-a dărîmat o columnă, vi s-a stins un luceafăr, vi s-a răpit o podoabă…
Genialul poet Mihai Eminescu a încetat din viață.1

Astfel deplîngea la 25 iunie 1889, în articolul „Eminescu a murit!”, Iosif Vulcan moartea celui despre care scrisese în urmă cu 23 de ani: „Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut.”2 Și tot el găsise cu cale să-i schimbe numele din Eminovici în Eminescu. 

Cîteva zile mai tîrziu, Iacob Negruzzi scria în necrologul care deschidea numărul 4 al Convorbirilor literare apărut la 1 iulie:

Mihai Eminescu, iubitul nostru poet, amicul și colaboratorul nostru a murit în 15 iunie trecut după o lungă suferință în casa de sănătate a doctorului Suțu din București, în care se găsea de mai mult timp. Născut în 20 Dechemvrie 1849 în orașul Botoșani, el n-a atins pe deplin al 40-lea an al vieței sale, bogată în închipuiri și visuri, dar sbuciumată și plină de suferințe.3

Gazetele vremii anunțaseră și ele moartea poetului — „Eminescu s-a stins”, „Eminescu nu mai este”, oferind însă ca dată atît ziua de 15 iunie, cît și pe cea de 16. Sigură pare a fi însă cea de joi, 15 iunie, aceasta fiind și data din certificatul de deces. Cu o seară înainte, în azilul unde se afla de ceva vreme, poetul ar fi cerut să bea un pahar cu lapte și l-ar fi chemat pe doctorul Șuțu căruia i s-ar fi plîns de dureri mari în tot corpul. Primind un calmant, Eminescu s-a întins pe pat. Moartea a venit ușor, aproape ca o binecuvîntare așezată peste zbuciumul ultimilor ani, căci în zorii zilei inima i s-a oprit.

Găsit a doua zi mort, la cererea lui Titu Maiorescu e mutat la Spitalul Brâncovenesc, unde, a doua zi, i se face autopsia și, cîntărindu-i-se creierul, se constată că avea 1400 de grame, „cu toate că erau în stare în imuere (ramoliție)” (scria Constituționalul), iar inima și ficatul sînt găsite în stare de „ipertrofie”.

În după-amiaza zilei de sîmbătă, 17 iunie, are loc slujba de îngropare, la cinci după-amiaza. Corpul fusese mutat la biserica Sf. Gheorghe-Nou, unde chipul poetului, ca urmare a mutilărilor autopsiei, arăta descompus. Așezat pe-un catafalc în mijlocul bisericii, acoperit de flori, de frunze, Eminescu avea la căpătîi singurul său volum „Poesii” (1884) și cîteva ziare la care colaborase.

După serviciul religios ține un discurs banal Grigore Ventura, prim-redactor la Adevărul, apoi corpul e purtat pe umeri de cîțiva prieteni și așezat în dricul, simplu, tras de doar doi cai. Se făcuse șase și jumătate. În urma sicriului, pe ultimul drum, înaintea mulțimii mergeau Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Theodor Rosetti, George Lahovari, Augustin Laurian.

Ploua mărunt și cerul era acoperit de nori. În fața universității cortegiul se oprește și țin discursuri Laurian, în numele presei, și C. Calmuschi, un  student la Litere.

Cortegiul pornește din nou, apucă pe Calea Victoriei, Strada Carol, Calea Rahovei și ajunge la cimitirul Șerban Vodă (Bellu). Patru elevi ai școlii normale de institutori duc sicriul la mormînt și, după un ultim discurs ținut de doctorul Neagoe, Eminescu e coborît în groapa săpată între un brad și un tei, înflorit în acele zile.

Mihai Eminescu
Mihai Eminescu în 1887, ultima fotografie cunoscută, via Wikimedia Commons

Cu amărăciune scria Iosif Vulcan în același număr din Familia:

A avut și el soarta celor mai mulți poeți mari. A făcut gloria națiunii sale, dar a fost și a rămas sărac, a trăit luptîndu-se cu lipse materiale și a murit în mizerie…

Geniul lui nemuritor s-a stins într-un spital, într-o cameră obscură, părăsit de toți, fără să vie cineva a-i da cele din urmă mîngîieri în starea-i nenorocită, fără să aibă un prieten care să-i țină lumina, cînd marele său spirit avea să părăsească corpul-lut, fără  să găsească o mînă care să-i închidă pleoapele amorțite pentru totdeauna…

Dar după moarte i s-a făcut paradă. Înmormîntarea-i a fost strălucită. La mormîntul lui s-au ținut cuvîntări. Guvern și societate, presă și oameni de litere i-au adus onorurile.

Cunoscîndu-l îndeaproape, știindu-i viața zbuciumată, intuindu-i talentul nemăsurat, I. L. Caragiale, la cîteva zile după îngropare, în 20 iunie 1889, cinstește amintirea poetului și publică în Constituționalul un editorial, „În Nirvana”, ale cărui rînduri de sfîrșit sînt unele dintre cele mai frumoase dedicate lui Eminescu:

„Și dacă am plîns cînd l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub «teiul sfînt», n-am plîns de moartea lui; am plîns de truda vieții, de cîte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși.

Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările.

Generații întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Șerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana — așa de frumos cîntată, atît de mult dorită — pentru dînsul prea tîrziu, prea devreme pentru noi.”

Peste un an, în Timpul, Caragiale îi dedică un alt articol — „Ironie”:

Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atîta putere de gîndire. Era pe lîngă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atît de bine și o iubea atît de mult.

De felul lui mîndru, ei fugea de onoruri, știindu-le cîte concesiuni costă. Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie si de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puținii prietini, foarte puțini, pe cari-i avea și-n judecata și sinceritatea cărora credea — darmite pe ale acelei mulțimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vîră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos și cari nu se sfiesc a se fuduli à tout propos cu un prieteșug ce nu le-a fost nicicînd acordat! Laudele acelora îi inspirau d-a dreptul «dezgust».

Dar daca nu dorea onoruri, daca fugea de zgomot și de laude, asta nu era decît din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decît oricine: nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decît mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau de nencredere în sine.

În el Caragiale nu se sfiește să vorbească despre sărăcia poetului („era […] de tot sărac”, „trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este legendă, a fost o nenorocită realitate4, și ea îl afecta foarte” ori „Poetul a trăit cum a murit — foarte nenorocit și ca viață materială: copil ursit să sufere și cu sufletul, și cu trupul. De foame nu pierea, ce-i drept; dar suferea amar de sărăcie.” ori „L-am văzut destul de adesea scrîșnind de lipsă”), își aminte cu tristețe de „celebritatea” ivită peste noapte, imediat după declanșarea bolii, în 1883 („Pînă aci trăise destul de rău… Cine ar fi, nu plătit, ci barem citit versurile lui? Aproape niminea. Cîți îl știau că există? Foarte puțini. De-acu încolo, țin-te popularitate!…  Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sunt și puternici, din cîți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula; dar după un nebun, fără să-l cunoască nimeni, se strînge și se ia toată lumea. Și astfel succesul primei ediții a întrecut toate așteptările editorilor.”) și exclamă exasperat: Ce Dumnezeu! doar n-a trăit omul acesta acum cîteva veacuri, ca să ne permitem cu atîta ușurință a băsni despre trista lui viață!… a trăit pînă mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi… Pe cine vrem noi să amăgim?5

Cît despre moarte, pentru Caragiale ea venise să desăvîrșească fariseismul unei societăți care, deși incapabilă să-i înțeleagă opera, era dornică să cunoască cele mai mici ascunzișuri ale vieții omului și mereu gata să se gudure la picioarele imaginii poetului:

Ieri d-abia îl cunoșteau și-l aprețiau cîțiva prieteni de aproape, și astăzi e un nume la modă, universal cunoscut; ieri d-abia avea ce mînca, «în lipsă aproape absolută de subsistență, amenințat de cea mai mare mizerie», și astăzi se mănîncă mulți bani — direct, cu opera lui, indirect, sub pretextul numelui lui; ieri, d-abia haine și hrană, astăzi, statuie și monumente de bronz, de marmură, de… hîrtie velină — mai știu eu de ce!

Atît de desăvîrșită necunoaștere și părăsire în viață, ș-apoi, într-o clipă, atîta zgomot, atîta solicitudine și închinăciune după moarte!

Apoi nu-i aceasta o crudă ironie?.

Începea postumitatea cu gust de fiere pe care Eminescu o presimțise:

…posteritatea este încă și mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subțire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt și dânșii… Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul.”

Cît despre ziua de 15 iunie, despre ceasul morții, despre singurătatea acelor clipe, despre suferința neîmpărtășită, despre cele ce-au fost ori n-au fost să lăsăm mult așteptata liniște să se-aștearnă peste ele. Iar moartea, de sîntem în stare, să ne-o apropiem așa cum Mihai Eminescu o făcuse într-un manuscris din perioada studiilor universitare (ms. 2285 f. 141v. și 142):

Ah ce dulce-i moartea, ca repaosul după o zi de lucru, dulce ca momentul ațipirii. Cui nu-i place să doarmă — să doarmă, cald, adînc, fără visuri, cari neliniștesc sufletul. Liniștea e mai dulce decît chiar bucuria. De aceea pe-nțelepți nimic nu-i bucură ca pe nebuni, cum nu-i supără nimic ca pe nebuni. Viața duce-n sine acel grăunte de mulțămire, care s-a născut din acea primă mișcare, ce a scos haosul din echilibru.

Moartea – [a] cărei înțelepciune e echilibrul gîndirei — este echilibrarea esistenței. Ea este înțelepciunea vieței — rezultatul final a toată suma și osteneala noastră, — cine gîndește des că are să moară — acela-i așa de înțelept. Dacă însă din moarte poți învăța înțelepciunea e un semn că însuși înțelepciunea și liniștea trebuie să semene morții. Liniște, somnul etern – e așa de scurtă adormirea. A putut cineva să se prindă de aripile somnului să aibă conștiința de cum adoarme? Nu. Și nici nu-l neliniștește. De ce să se teamă de moarte.

E-ntocmai procesul adormirei — cînd ai adormit, nici nu știi și cum ai adormit. Și deși s-ar părea cumcă unui stadiu neconștiu* e indiferent totuși ce dulce e somnul fără de vise!

Moartea e un moment — și nu dureros. Aduceți-vă numai aminte, că bolnavii înainte de moarte se simt atît de bine — cum corpul ostenit se simte bine înainte de a adormi, cum sufletul ostenit se simte bine și liniștit înainte de a-și închide simțămintele sale [ilizibil] scrise. Insens devii în somn, insens în moarte. Visurile întregi Încet, încet [nu] mai auzi bătînd de cît visurile ce pătrund * însuși — după aceea nimic. Somnul te-a închis în imperiul lui de pace!

________

  1. Familia, anul XXV, nr. 26, 25 iunie/7 iulie 1889, p. 309
  2. Ibidem, p. 307
  3. Convorbiri literare, anul XXIII, nr. 4, 1 iulie 1889, p. 289
  4. s. m., I. L.
  5. s. m., I. L.

Opinii