„Cine i-ar învăța pe oameni să moară i-ar învăța și să trăiască”: Montaigne despre filosofie, viață și moarte

Michel de Montaigne

La 23 iulie 1570, Florimond de Raemond devine consilier în parlamentul din Bordeaux în locul unui anume Michel de Montaigne care demisionase. Fără ca vreunul dintre ei să bănuiască începea una dintre cele mai interesante și mai celebre călătorii ale spiritului uman.

Michel Eyquem de Montaigne se născuse la 28 februarie 1533 la Périgord, în castelul Saint-Michel-de-Montainge, și primise o educație aleasă. În copilărie toți ai casei, inclusiv servitorii, îi vorbeau folosind doar cuvinte latinești, astfel că la șase ani, după propria-i mărturisire, franceza îi era la fel de străină ca araba. În 1539 e înscris la colegiul Guyenne din Bordeaux, extrem de prestigios în Franța acelor vremi, apoi studiază filosofia la Bordeaux și dreptul la Toulouse. În 1554 începe „serviciul civil” întîi ca magistrat (consilier) la Périgord, apoi în parlamentul din Bordeaux. Aici îl cunoaște în 1557 pe La Boétie care avea 28 de ani și care se stinge peste doar patru ani. Sînt ani de ajuns ca între cei doi să se lege o prietenie ce va înfrunta timpul și va intra în legendă:

De altminteri, ceea ce numim de obicei prieteni și prietenie nu-s decît apropieri legate de cîte un prilej sau înlesnire prin uneltirea cărora sufletele noastre se înțeleg. În prietenia de care vorbesc eu, toate laolaltă se împreună și se topesc, alcătuind un întreg pe al cărui cuprins nu se mai văd îmbinările. La stăruința să spun de ce-l iubeam, eu simt că vorbele nu pot dovedi decît răspunzînd: pentru că era el, pentru că eram eu.1 2  (în franceza modernă: „parce que c’était lui, parce que c’était moi”).

Dar acei ani sînt dintr-un veac tulbure pentru Franța, căci e vremea războaielor religioase dintre catolici și protestanți și Montaigne se găsește prins în vîltoarea evenimentelor. Obosit și sătul de vîrtejul amețitor al lumii, hotărăște să se retragă nu doar din parlament, ci chiar din lume, astfel că, la cîteva luni după demisie, în 1571 se „închide” în castelul său unde se dedică în totalitate lecturii și reflecțiilor asupra condiției umane: „fiecare om duce în sine tiparul întregii condiții umane” („chaque homme porte la forme entière de l’humaine condition”).

Și totuși recluziunea nu va fi nici totală, nici definitivă, Montaigne renunțînd la ea atunci cînd va fi chemat ca mediator între beligeranți (în 1574 și 1584) ori cînd, pentru a-și îngriji sănătatea, va pleca într-o călătorie prin Elveția, Germania și Italia (1580-1581).

Biroul lui Montaigne
Biroul lui Montaigne în celebra bibliotecă, via Wikimedia Commons

Dar biblioteca a rămas, pentru tot restul vieții, locul preferat; acolo, nu întîmplător, așezase o inscripție în latină,amintire a pasului făcut și a sensului acestuia: „În anul de la nașterea lui Christos 1571, în vîrstă de 38 de ani, în ajun de calendele din martie, fiind și ziua sa de naștere, Michel Montaigne, sătul încă de multă vreme de obligațiile sale din parlament și de funcțiile publice, fiind încă în deplină putere, se retrage în sînul înțeleptelor fecioare, unde în tihnă și liniște își va petrece zilele, cîte mai are de trăit. Fie ca soarta să-i îngăduie să desăvîrșească acest lăcaș al ceasurilor tihnite ale strămoșilor săi, pe care el le-a consacrat libertății, liniștei și răgazurilor sale!…”

Aici citește, meditează și scrie, trudind pînă în anul morții (1592) la opera vieții sale: „Essais” („Eseuri”, Biblioteca Academiei Române) ale cărei prime două cărți apar în 1580, cea de-a treia fiind adăugată opt ani mai tîrziu. Dacă în Cartea I și-n mare parte din cea de-a II-a, stilul lui Montaigne nu este diferit de stilul lucrărilor epocii, începînd din 1579 Montaigne descoperă Eul și latura confesivă începe să predomine, ilustrînd căutarea profundă a sinelui care-i va aduce celebritatea, „fiind primul care a avut curajul să spună ca autor ceea ce a simțit ca om” (William Hazlitt).

În vremea cînd latina era singura limbă folosită pentru lucrările științifice ori filosofice, cînd franceza abia fusese ridicată la rang de limbă administrativă, Montaigne o alege pe aceasta din urmă pentru a-și scrie opera: „treaba cuvintelor este să ne slujească și să ne urmeze. […] Eu vreau ca lucrurile să trezească și să umple în așa fel închipuirea celui care le ascultă, încît lui să nu-i mai pese de cuvinte. Vorbirea care-mi place este o vorbire neîntortocheată și limpede, din condei, ca pe buze; […] Cea mai mare parte din cei ce sînt în jurul meu vorbesc cum vorbesc eu în Eseuri.” (Eseuri, I, 26). Mai ales că „scriu cartea mea pentru puțini oameni și puțini ani”, după cum cu modestie mărturisea.

Fără un plan dinainte stabilit, înțesate de citate latinești (peste o mie) al căror rol era atît să oglindească, dar și să înfrumusețeze-i gîndurile, eseurile au un singur scop: descoperirea sinelui, locul lui în lume și-n viață.

Unul dintre ele, „A filosofa înseamnă a învăța să murim” („Que philosopher, c’est apprendre à mourir”, Essais, I, XX), vorbește despre, poate, cel mai important moment al viețuirii noastre, despre moarte și despre cum filosofia ne învață cum să ne-apropiem fără teamă de ea:

Cicero spune că a filosofa nu este decît a ne pregăti pentru moarte. Cu atît mai mult se vede că așa este, deoarece a lua în cătare și a privi lucrurile scoate întrucîtva sufletul în afară de noi și îi dă îndeplinire, despărțită de trup, ceea ce este oarecum ucenicie și apropiere de murire; sau, mai bine, cumințenia și întreaga povață lumească pînă la urmă se cuprind în a învăța să nu ne temem de moarte.”

Montaigne, conștient că, pentru majoritatea dintre noi, moartea e prilej de spaimă: „Oamenii noștri se sperie numai la pomenirea morții”, că mai toți credem că moartea se-ntîmplă altora și „că nu e om, cît de vlăguit, care să nu aibă în minte pe însuși Matusalem și să nu creadă că și lui îi mai e dat a trăi douăzeci de ani. Mai mult, tu, biet nebun, cine a sorocit viața ta? Te bizui pe basmele doftorilor?”, ne-amintește că moartea nu iartă pe nimeni („moartea te prinde fugar și fricos tot atît de bine ca om de ispravă.”) și că nu există pavăză-i împotrivă („Acoperiți-vă cu fier și aramă, moartea vă va lovi și sub armura voastră”).

Breugel Triumful mortii
Pieter Brueghel cel Bătrîn, Triumful morții, (c. 1562), via Wikimedia Commons

Înțelegînd că, de ajungem să ne resemnăm înaintea implacabilului, ne dorim ca măcar „să nu ne chinuim”, ne-arată o altă cale, una cu mult mai demnă:

să învățăm a o întîmpina zdraveni pe picioarele noastre și gata de luptă. Dintr-un început să zădărnicim marele ei cîștig față de noi, luînd cu totul o altă cale decît cea de obicei apucată. Să nu ne-o mai înfățișăm ca o ciudățenie năstrușnică, s-o cercetăm, să ne deprindem cu ea, să nu avem nimic mai adesea în minte, în orice cliă să-i dăm chip în toate felurile; la săritura unui cal, căderea unei țigle, cea mai ușoară înțepătură de ac, să învîrtim mereu în gînd întrebarea dacă nu ar fi să fie însăși moarte? Cu aceasta să ne întărim și să ne încordăm. În toiul petrecerilor și al bucuriilor să ne ție ea ison, dîndu-ne știre despre starea noastră și, oricît de tare am fi răpiți de plăceri, să nu ne părăsească gîndul că această veselie este fugărită de moarte și cîte sînt prinsorile pîndei sale.

Mai ales că această obișnuire și acceptarea senină a sfîrșitului în orice clipă înseamnă eliberare:

Să crezi că fiecare zi este ziua ta cea de pe urmă și vei primi cu recunoștință ziua pe care n-o mai sperai (Horațiu, Epistolele, I. 4, 13)

Nu se știe unde ne iese moartea în cale; s-o așteptăm oriunde. Preîntîmpinarea morții este preîntîmpinarea neatîrnării. Cine a învățat a muri s-a dezvățat a robi. A ști să mori este a fi mîntuit de orice supunere și încătușare.

Nu-i nici un rău în viață pentru cel care bine înțelege că a se lipsi de viață nu este un rău.

Și acum ia naștere una dintre frazele sale celebre: „Cine i-ar învăța pe oameni să moară i-ar învăța și să trăiască.”

Dar de unde atîta spaimă, de unde atîta disperare cînd moartea înseamnă „mîntuirea de toate necazurile”, cînd însăși firea ne-ajută să ne-nfruntăm și înfrîngem temerea de moarte: „Dacă moartea este scurtă și năprasnică, nu avem răgaz să ne temem de ea; dacă e altfel, eu văd că pe măsură ce merg pe făgașul bolii, apuc a nesocoti firește viața. Aflu că mai tăios mă pătrunde gîndul morții cînd sînt voinic și în plină sănătate, decît dacă sînt bolnav.”, că, de cele mai multe ori, adevăratul dușman sîntem chiar noi: „sănătos fiind, bolile m-au speriat mult mai tare decît atunci cînd le-am pătimit.”

O oglindă ni se-așază înainte, o oglindă în care să ne privim nu doar goliciunea zilelor ori a ceasurilor, ci și absurdul plîngerii plecării noastre ori deznădejdii gîndului că nu vom mai fi:

Ce ne pasă, cînd va fi, dacă este de neînlăturat? […] Ce prostie să ne necăjim, ajunși la trecătoarea unde s-a mîntuit cu toate necazurile!

După cum nașterea noastră ne aduce nașterea a totul, așa și moartea noastră face ca totul să moară. De aceea tot atîta nebunie este a plînge că nu vei mai fi peste o sută de ani, cît ar fi să plîngi că nu ai trăit acum o sută de ani. Moartea este pornirea unei noi vieți. Astfel plîns-am și astfel costat-a să intrăm în aceasta; tot astfel dezbrăcat-am vălul cel vechi intrînd aici.

Nimic din cea ce este numai o dată nu-i de căinit. Este oare cuminte să ne temem atîta de lung timp de lucru care ține atît de puțin? Viața lungă și viața scurtă pe potrivă morții totuna este. Căci lung și scurt nu au cum fi în lucruri ce nu mai sînt. Aristotel spune că sînt mici vietăți, pe rîul Hypanis, care nu trăiesc decît o zi: cea care moare la opt dimineața moare tînără; cea care moare la opt seara moare de bătrînețe. Care dintre noi n-ar rîde să vadă că sorții sînt aruncați pentru norocul sau nenorocul dat pe seama dăinuirii aceste clipe? Mai multul sau mai puținul în ale noastre, asemuite cu veșnicia sau numai cu ființa munților, a rîurilor, a stelelor, a copacilor și chiar a unor animale este treaba tot atît de batjocură.

Dincolo de sentințele unui înțelept ori altul, dincolo de cuvintele frumoase ale poeților, Montaigne ne dezvăluie cum însăși natura ne-nvață că totul depinde de noi, că „Viața în sine nu-i nici bine, nici rău: este locul binelui și al răului, după cum voi o faceți.”, că „Oriunde se încheie, este întreagă viața voastră. Folosul vieții nu-i pe întinderea ei, ci pe îndeplinirea ei.”

Hugo Simberg Gradina Mortii
Hugo Simberg, Grădina Morții, 1896

Iar unul din cele mai apăsătoare pasaje închide în el tristețea și singurătatea vieților noastre, indiferența cu care universul le înghite:

«Totul nu clintește cum clintiți și voi? Oare este lucru care nu îmbătrînește deodată cu voi? O mie de oameni, o mie de animale și o mie de alte viețuitoare mor în același ceas în care voi muriți»

Nam nox nulla diem, neque noctem aurora sequuta est,
Quae non audierit mixtos vagitibus aegris
Ploratus, mortis comites et funeris atri.
(Nu a fost zi și nu a fost noapte care să nu fi auzit, alături de scîncetul copilui, strigătele de durere care însoțesc moartea și pregătirile mormîntului, Lucrețiu, Despre natura lucrurilor, V, 579)

Montaigne știe că rădăcinile fricii de moarte se nasc din felul în care moartea ne e înfățișată, de „strigătele mamelor”, de „vederea oamenilor înmărmuriți și uimiți”, de semiobscuritatea încăperilor în care sînt ținuți morții, de lumina și mirosul lumînărilor, „pe scurt numai groază și numai spăimîntare în jurul nostru”. Toate acestea nu fac decît să schițeze imaginea noastră înveliți în giulgiu, imagine care ne-fricoșează peste măsură.

Eseul se închide cu unul dintre cele mai interesante și mai frumoase pasaje, atît de actual astăzi într-o lume de măști, în care iluziile și aparențele înseamnă totul și nimic:

Trebuie scoasă masca și de pe lucruri și de pe oameni; dacă o scoatem nu găsim sub ea decît aceeași moarte, pe care un slujitor și o cămărășiță au îndurat-o de curînd, fără frică. Fericită moartea care curmă prilejul pregătirilor și unui asemenea alai.

Avea 59 de ani cînd, într-o zi de 13 septembrie, Michel de Montaigne a plecat să întîlnească moartea și necunoscutul care i-a bîntuit viața și opera, dar fără a i-o subjuga ori îngenunchea. Despre ceasul morții n-au rămas mărturii direct. Un prieten a scris, după aproape treizeci de ani, despre o tumoare a gîtului care l-a împiedicat să vorbească în ultimele trei zile, iar un altul, Pierre de Brach, într-o scrisoare a notat că „după ce-a trăit fericit, a murit fericit.”

De-a a gustat ori nu fericirea în acea clipă, Montaigne poate a reușit să pășească liniștit dincolot, împăcat nu doar cu momentul în sine, cît, mai ales cu viața pe care-o lăsa în urmă, împlinind o însemnare lăsată pe marginea unei pagini din Eseuri:

cea mai slăvită capodoperă a omului este viața trăită așa cum trebuie.

După mai mult de patru secole, „Eseuri” rămîne una dintre cărțile fundamentale ale umanității, o lectură obligatorie măcar o dată în viață.

Despre viață și despre sensul ei, despre moarte ca trecere firească citiți și-n „Deci te-ai ivit pentru a te desfăta?”, iar despre sensurile adînci ale viețuirii, în minunatul dialog dintre vulpe și micul Prinț „Limpede nu vezi decît cu inima…”.

________

  1. s.m., I. L.
  2. Ediția folosită: Michel de Montaigne, Eseuri, vol.1, traducere de Mariella Seulescu, Editura Minerva, București, 1984

Opinii