Brâncuși povestindu-se lumii: „Eu nu creez Păsări – ci zboruri”

Brâncuși în atelierul de la Paris

Constantin Brâncuși, născut în 1876 la 19 februarie în satul gorjean Hobița, are o copilărie în care satul cu toate ale lui lasă urme adînci și de neșters și-l face să simtă că e parte din ceva cu mult mai măreț și mai important, ceva dincolo de aparențele lumi: „Ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat ca să fac!… Căci am venit pe lume cu o menire!” 1

continuare →

„Oamenii de știință se roagă?” Răspunsul lui Einstein la scrisoarea unei fetițe

Albert Einstein

Într-un interviu publicat în 1930 Albert Einstein (n. 14 martie 1879 – d. 18 aprilie 1955) declara că problema Dumnezeu este „cea mai dificilă din lume” și că este „mult prea vastă pentru mințile noastre limitate”, iar în Cum văd eu lumea scria:

Cît de ciudată este situația noastră, copii ai Pămîntului. Fiecare este aici pentru o scurtă vizită. El nu știe de ce, dar uneori crede că o simte. 1

continuare →

Înșir’te mărgăritari: „Cîntarea care n-a fost spusă” de Ștefan Petică

Edgar Degas Melancolie

Cuvintele care n-au fost spuse, iubirile care n-au fost trăite ori viețile care n-au fost împlinite duc cu ele o chemare ascunsă. Ne amăgesc fără încetare cu speranța că totul ar fi fost altfel, că lumea cu toate ale ei, viețile noastre ar fi căpătat dintr-o dată sens și că o altă lumină ar fi căzut peste ele.

continuare →

Magda Isanos: „Sufletul meu… pîine la popas”

reveria

Unii zic c-ar fi un adevărat blestem morțile atît de tinere ale poeților români: Vasile Cârlova, Iulia Hașdeu, D. Iacobescu, Ștefan Petică, Nicolae Labiș, Cristian Popescu… Morți ce-au întrerupt voci care, în unele cazuri, abia se acordau. Alții cred că acesta ar fi destinul poetului: avînd o altă viziune asupra lumii, intensă și necruțătoare, poetul arde cu o flacără tumultuoasă o vreme, pentru ca mai apoi să se retragă pentru totdeauna din lume ori în lume, asemeni lui Rimbaud.

continuare →

Înșir’te mărgăritari: „Elegie de martie” de Anna Ahmatova

levitan padure de mesteceni

„N-ar fi trebuit să fug de-acasă niciodată!” spune cu nostalgie Micul Prinț cînd își amintește de floarea pe care a lăsat-o singură. Departe, înțelege că sub coaja lucrurilor și-a vorbelor se-ascunde de cele mai multe ori acel ceva de care avem atîta nevoie în viețile noastre atît de însingurate: „Trebuia ca, dincolo de bietele ei șiretlicuri, să-i ghicesc duioșia. Florile sînt atît de ciudate, dar eram prea tînăr ca să știu cum s-o iubesc.”(Antoine de Saint-Exupery, Micul Prinț1)

continuare →