Singur la Cinematecă: „Doctor Jivago”, o amintire cu mesteceni

Istoria aceasta s-a întîmplat în primul meu an de facultate. Venisem la București dintr-un oraș de provincie unde trei cinematografe, teatru de revistă și-o bibliotecă, a cărei sală de lectură îmi devenise a doua casă, însemnau toată spoiala de cultură de care urbea avea nevoie. Filarmonică n-aveam, iar galeria de artă era atît de ștearsă că, de n-ar fi fost literele mari aurii care tronau sub streașină, nici n-ai fi bănuit că exista una.

continuare →

„Astăzi împlinesc treizeci și șase de ani”: ultimul poem scris de Byron

Byron pe patul de moarte

Unul din cei mai mari poeți ai Angliei, cel de-a cărui imagine va fi pentru totdeauna legat romantismul englez, s-a născut la Londra în ziua de 22 ianuarie a anului 1788. George Gordon Byron, devenit mai tîrziu Lord Byron, era fiul căpitanului de gardă John Byron, poreclit „Jack Nebunul” și al Doamnei Byron, născută Catherine Gordon of Gight.

continuare →

„Îndură-te, Doamne, de mine pentru lacrimile mele”. Bach în vecinătatea lui Dumnezeu.

Christos Cranach

Plin de admirație și conștient de măreția lui Bach, Emil Cioran scria în Lacrimi și sfinți:

Cînd asculți pe Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica lui este generatoare de Divinitate. O viziune plastică a ființei divine ți se desfășoară în față și crește Dumnezeu sub ochii tăi.
După un oratoriu, o cantată sau o «pasiune» trebuie să existe Dumnezeu.  Altcum, toată muzica lui Bach este o iluzie sfîșietoare, ea fiind mult prea nedefinibilă pentru a o degrada într-un deliciu estetic. Ce va fi fost pe vremuri prin ceruri nu se știe. Doar de la Bach încoace există Dumnezeu…
… Și cînd te gîndești că atîția teologi și filozofi și-au pierdut zilele și nopțile în căutarea argumentelor pentru existența lui, uitînd singurul argument valabil: Bach.1

continuare →

Simion Florea Marian: Postul Mare e ca o pădure care n-are capăt

În Sărbătorile la români1, referindu-se la cea mai mare sărbătoare de peste an și povestind despre timpuri ce-atunci trebuie să fi părut eterne, deși viermele schimbării rodea tăcut de mult, Simion Florea Marian scria:  „În scurt zis, fiecare are partea sa de ocupațiune și grijire, fiecare caută a nu rămînea în urma altora, ca nu cumva mai pe urmă să fie luat în rîs și batjocură, iar Sfintele Paști să-l surprindă ca pre un neom între oameni.”2

continuare →