Condeier

Singur la Cinematecă: „Doctor Jivago”, o amintire cu mesteceni

Publicat în 21 aprilie 2017 de Ilarion Lainic

Istoria aceasta s-a întîmplat în primul meu an de facultate. Venisem la București dintr-un oraș de provincie unde trei cinematografe, teatru de revistă și-o bibliotecă, a cărei sală de lectură îmi devenise a doua casă, însemnau toată spoiala de cultură de care urbea avea nevoie. Filarmonică n-aveam, iar galeria de artă era atît de ștearsă că, de n-ar fi fost literele mari aurii care tronau sub streașină, nici n-ai fi bănuit că exista una.

continuare →

călindar/istorii prăfuite

„Astăzi împlinesc treizeci și șase de ani”: ultimul poem scris de Byron

Publicat în 19 aprilie 2017 de Ilarion Lainic

Unul din cei mai mari poeți ai Angliei, cel de-a cărui imagine va fi pentru totdeauna legat romantismul englez, s-a născut la Londra în ziua de 22 ianuarie a anului 1788. George Gordon Byron, devenit mai tîrziu Lord Byron, era fiul căpitanului de gardă John Byron, poreclit „Jack Nebunul” și al Doamnei Byron, născută Catherine Gordon of Gight.

continuare →

de duh/poemul de duminică

Înșir’te mărgăritari: „Înviere de toate zilele”

Publicat în 16 aprilie 2017 de Ilarion Lainic

Puține ne sînt zilele ori ceasurile de fericire pe pămînt, căci blestemul începuturilor ne e dat de la prima gură de aer pe care-o înghițim cu nesaț, acea respirație prin care intrăm în lume și, în același timp, lăsăm lumea cu toate ale ei să ne inunde fiecare colț al sufletului.

continuare →

de duh

„Îndură-te, Doamne, de mine pentru lacrimile mele”. Bach în vecinătatea lui Dumnezeu.

Publicat în 14 aprilie 2017 de Ilarion Lainic

Plin de admirație și conștient de măreția lui Bach, Emil Cioran scria în Lacrimi și sfinți:

Cînd asculți pe Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica lui este generatoare de Divinitate. O viziune plastică a ființei divine ți se desfășoară în față și crește Dumnezeu sub ochii tăi.
După un oratoriu, o cantată sau o «pasiune» trebuie să existe Dumnezeu. Altcum, toată muzica lui Bach este o iluzie sfîșietoare, ea fiind mult prea nedefinibilă pentru a o degrada într-un deliciu estetic. Ce va fi fost pe vremuri prin ceruri nu se știe. Doar de la Bach încoace există Dumnezeu…
… Și cînd te gîndești că atîția teologi și filozofi și-au pierdut zilele și nopțile în căutarea argumentelor pentru existența lui, uitînd singurul argument valabil: Bach.¹

continuare →

cartea de recitire/istorii prăfuite

Simion Florea Marian: Postul Mare e ca o pădure care n-are capăt

Publicat în 11 aprilie 2017 de Ilarion Lainic

În Sărbătorile la români¹, referindu-se la cea mai mare sărbătoare de peste an și povestind despre timpuri ce-atunci trebuie să fi părut eterne, deși viermele schimbării rodea tăcut de mult, Simion Florea Marian scria: „În scurt zis, fiecare are partea sa de ocupațiune și grijire, fiecare caută a nu rămînea în urma altora, ca nu cumva mai pe urmă să fie luat în rîs și batjocură, iar Sfintele Paști să-l surprindă ca pre un neom între oameni.”²

continuare →