Un strop de miere: plată ori blestem înaintea morții

parabola orbilor

Viața aruncă în jurul nostru miraje astfel încît o vedem curgînd cuminte între maluri, fără surprize prea mari, iar cînd acestea apar (mici ori mai accidente, poate chiar tragedii, întîlniri și întîmplări care-ar trebui să ne pună pe gînduri) le acoperă repede cu opiul uitării.

Există însă momentele care, asemeni strălucirilor de-o clipă pe care le prinzi cu coada ochiului și care dispar înainte să te dumirești de-au fost aievea ori au fost o simplă amăgire de-a minții, nasc revelații, dar care trebuie înșfăcate la timp înainte să dispară pentru totdeauna, căci nu ne sînt date decît o singură dată. Sînt acele clipe cînd un colț fără însemnătate pe lîngă care am trecut de atîtea ori, lumina unui apus ca atîtea altele, dar pe care doar noi o vom vedea altfel, ori o umbră pe chipul unui străin tulbură ceva înăuntrul nostru, un văl tremură și umbrele care sîntem, pînza pe care ne țesem viețile se destramă scoțînd la iveală acel ceva pe care, deși-l bănuiam, refuzam cu încăpățînare să-l credem.

Uneori e de-ajuns o poveste dintr-o veche carte ca să pună-n cuvinte ce-am trăit ori ce încă așteptăm. Lev Tolstoi o amintește în Spovedanie. 

În Kalila și Dimna, o carte de înțelepciune arabă, o adaptare de de către Ibn al-Muqaffa‘ a și mai vechii Panciatantra, „carte de reguli de purtare pentru regi”, o parabolă despre viață scrisă-n cuvinte simple asemeni poveștilor spuse copiilor înainte de culcare ca să le fie pază în fața nopții și-a jivinelor ei:

Un om, care ajunsese de teamă și de nevoie să se refugieze în gura unei fîntîni, se agăță de zidurile ei între doi copaci care creșteau chiar din peretele deschizăturii. Aflînd ceva pe care să-și sprijine picioarele, putu să arunce o privire în jur: atunci văzu patru năpîrci care își scoteau capetele din ascunzișuri. Iar pe fundul puțului, un balaur ce ridica înspăimîntătoarele-i fălci către el. Înălțînd apoi ochii spre cei doi copaci, omul văzu doi șoareci, unul alb și altul negru, care rodeau fără încetare la rădăcina lor. Dar, pe cînd cugeta cum să iasă din asemenea încurcătură, văzu, foarte aproape de el, într-o rază de soare, un strop de miere. Gustă din el și i se păru atît de dulce, încît uită să se mai gîndească la primejdia în care se afla. Uită de cele patru năpîrci deasupra cărora se afla cu picioarele și care, ele singure – cîte una sau toate laolaltă –, ar fi putu să-l atace din clipă în clipă. Uită de cei doi șoareci care rodeau rădăcinile copacilor și că, în momentul în care aceștia și-ar fi terminat treaba, ar fi căzut în gîtlejul balaurului și ar fi pierit. Iar această plăcere și această nepăsare nu încetară decît o dată cu moartea sa! 1

E povestea fiecăruia dintre noi. În Kalila și Dimna se găsește și o interpretare după care fîntîna e lumea, cele patru năpîrci sînt cele patru umori pe care se sprijină viața omului, cei doi copaci – viața, iar cei doi șoareci ziua și noaptea, iar balaurul e moartea, pe cînd mierea e puțina plăcere care „îl distrage de la cercetarea sinelui său, oprindu-l să cugete la mijloacele de salvare și rătăcindu-l de pe calea ce l-ar putea duce la liman.” (Ibidem, pg. 311).

Și tot astfel o explică și Tolstoi:

Așa mă țin și eu de ramurile vieții, știind că, inevitabil, mă așteaptă zmeul morții, gata să mă sfîșie, iar eu nu sînt în stare să înțeleg de ce a dat chinul ăsta peste mine. Și încerc să sorb acea miere, care mă alina cîndva; dar mierea asta nu-mi mai face acum plăcere, iar șoarecele alb și cel negru […] ronțăie ramura de care eu mă agăț. Văd cu precizie zmeul, și mierea nu mai dulce. Văd un singur lucru – inevitabilii zmeu și șoareci – și nu-mi pot întoarce privirile de la ei. Și asta nu mai e fabulă, ci e adevărul adevărat, de netăgăduit și pe înțelesul oricui. 2

Iar astăzi viața are atît de multe năluciri pe care le-a învelit în miere încît balaurul nici măcar nu se mai arată vederii, năpîrcile sînt niște inofensivi șerpi de apă, iar zgomotul șoarecilor e acoperit de zarva cea nouă a lumii. Închidem ochii și gustăm plăcerea prin toți porii și ne închipuim că viața trebuie să fie un tărîm al eternei plăceri.

Dar dacă totuși mierea (dincolo de plăcere pe care-o produce, e totuși rezultatul unei munci istovitoare) e plata și mîngîierea care ni se oferă aici pentru calvarul îndurat? Și poate bucuria pe care o simțim și ignorarea jivinelor ce ne pîndesc la tot pasul sînt singurele acte posibile, singurul scut împotriva absurdului vieții?

Oricum ar fi și orice față a filei am alege să nu uităm ce zice psalmistul: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea cîmpului; aşa va înflori.” 3, mai ales că, de-avem norocul trezirii, nu vom mai fi niciodată aceiași.

Acum nu mai pot să nu văd ziua și noaptea alergînd și ducîndu-mă spre moarte. Și văd numai acest lucru, pentru că numai acest lucru este adevărul. Tot restul – minciună.

va fi crezul lui Tolstoi pînă la sfîrșitul vieții.

Zărind pentru o clipă lumina să nu ne lăsăm momiți înapoi în întuneric și, deși cu ochi sănătoși, să rămînem orbi.

 

________

  1. Înțelepciunea arabă în poezia și proza secolelor V-XIV, Antologie, studii introductive, traducere, note și comentarii, indice de nume proprii de Grete Tartler, Editura Univers, București, 1988, p. 310
  2. Lev Tolstoi, Spovedanie, trad. Janina Ianoși, Editura EuroPress Group, 2016, p. 64
  3. Psalmul CII, 15

Opinii