Un strop de miere: plată ori blestem înaintea morții

parabola orbilor

Viața aruncă în jurul nostru un năvod țesut din miraje astfel încît ni se-arată curgînd cuminte între maluri, fără surprize prea mari, iar cînd acestea apar (mici ori mari accidente, poate chiar tragedii, întîlniri și întîmplări care-ar trebui să ne pună pe gînduri) le acoperă repede în opiul uitării.

Există însă momentele care, asemeni strălucirilor de-o clipă pe care le prinzi cu coada ochiului și care dispar înainte să te dumirești de-au fost aievea ori doar o banală amăgire a minții, nasc revelații; trebuie însă înșfăcate la timp, înainte să dispară pentru totdeauna, căci nu ne sînt date decît o singură dată. Sînt acele clipe cînd un colț fără însemnătate pe lîngă care am trecut de atîtea ori, lumina unui apus ca atîtea altele, dar pe care doar noi o vedem altfel, ori o umbră pe chipul unui străin tulbură ceva înăuntrul nostru, un văl tremură și umbrele care sîntem, pînza pe care ne țesem viețile se destramă scoțînd la iveală acel ceva pe care, deși-l bănuiam, refuzam cu încăpățînare să-l credem.

Uneori e de-ajuns o poveste dintr-o veche carte, pe care Lev Tolstoi o amintește în a sa Spovedanie, ca să pună-n cuvinte ce-am trăit ori ce încă așteptăm.  

În „Kalila și Dimna”, o carte de înțelepciune arabă, adaptarea lui Ibn al-Muqaffa‘ a și mai vechii Panciatantra („cartea de reguli de purtare pentru regi”), povestită-n cuvinte simple asemeni basmelor spuse copiilor seara ca să le fie pavăză înaintea nopții și-a jivinelor ei, găsim o parabolă despre viață:

Un om, care ajunsese de teamă și de nevoie să se refugieze în gura unei fîntîni, se agăță de zidurile ei între doi copaci care creșteau chiar din peretele deschizăturii. Aflînd ceva pe care să-și sprijine picioarele, putu să arunce o privire în jur: atunci văzu patru năpîrci care își scoteau capetele din ascunzișuri. Iar pe fundul puțului, un balaur ce ridica înspăimîntătoarele-i fălci către el. Înălțînd apoi ochii spre cei doi copaci, omul văzu doi șoareci, unul alb și altul negru, care rodeau fără încetare la rădăcina lor. Dar, pe cînd cugeta cum să iasă din asemenea încurcătură, văzu, foarte aproape de el, într-o rază de soare, un strop de miere. Gustă din el și i se păru atît de dulce, încît uită să se mai gîndească la primejdia în care se afla. Uită de cele patru năpîrci deasupra cărora se afla cu picioarele și care, ele singure — cîte una sau toate laolaltă —, ar fi putu să-l atace din clipă în clipă. Uită de cei doi șoareci care rodeau rădăcinile copacilor și că, în momentul în care aceștia și-ar fi terminat treaba, ar fi căzut în gîtlejul balaurului și ar fi pierit. Iar această plăcere și această nepăsare nu încetară decît o dată cu moartea sa!1

E povestea fiecăruia dintre noi, istoria în mijlocul căreia, cel puțin o dată în viață, ne-am găsit sfîșiați între alegeri imposibile.

În „Kalila și Dimna” e amintită și interpretarea după care fîntîna e lumea, cele patru năpîrci sînt cele patru umori pe care se sprijină viața omului, cei doi copaci — viața, cei doi șoareci ziua și noaptea, iar balaurul moartea, pe cînd mierea e puțina plăcere care „îl distrage [pe om] de la cercetarea sinelui său, oprindu-l să cugete la mijloacele de salvare și rătăcindu-l de pe calea ce l-ar putea duce la liman.”2.

Iar explicația pe care o dă Tolstoi poveștii nu-i cu mult diferită:

Așa mă țin și eu de ramurile vieții, știind că, inevitabil, mă așteaptă zmeul morții, gata să mă sfîșie, iar eu nu sînt în stare să înțeleg de ce a dat chinul ăsta peste mine. Și încerc să sorb acea miere, care mă alina cîndva; dar mierea asta nu-mi mai face acum plăcere, iar șoarecele alb și cel negru […] ronțăie ramura de care eu mă agăț. Văd cu precizie zmeul, și mierea nu mai dulce. Văd un singur lucru — inevitabilii zmeu și șoareci — și nu-mi pot întoarce privirile de la ei. Și asta nu mai e fabulă, ci e adevărul adevărat, de netăgăduit și pe înțelesul oricui.3

Doar că astăzi viața are atît de multe năluciri învelite-n miere încît balaurul nici măcar nu se mai arată vederii, năpîrcile sînt niște inofensivi șerpi de apă, iar zgomotul șoarecilor e acoperit de zarva cea nouă a lumii. Închidem ochii și gustăm plăcerea prin toți porii și ne închipuim că viața trebuie să fie un tărîm al eternei plăceri.

Dar dacă totuși mierea (dincolo de plăcerea pe care-o produce, e totuși rezultatul unei munci istovitoare) e plata și mîngîierea care ni se oferă aici pentru calvarul îndurat? Și poate că bucuria pe care o simțim și ignorarea jivinelor ce ne pîndesc la tot pasul sînt singurele acte posibile, singurul scut împotriva absurdului vieții?

Oricum ar fi și orice față a filei am alege să nu uităm ce zice psalmistul: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea cîmpului; aşa va înflori.” (Psalm CII, 15), mai ales că, de-avem norocul trezirii, nu vom mai fi niciodată aceiași.

Acum nu mai pot să nu văd ziua și noaptea alergînd și ducîndu-mă spre moarte. Și văd numai acest lucru, pentru că numai acest lucru este adevărul. Tot restul — minciună.

a rămas crezul lui Tolstoi pînă la sfîrșitul vieții.

Noi, zărind pentru o clipă lumina, să nu ne lăsăm momiți înapoi în întuneric și, cu ochi sănătoși, să rămînem pentru totdeauna orbi.

 

________

  1. Înțelepciunea arabă în poezia și proza secolelor V-XIV, antologie, studii introductive, traducere, note și comentarii, indice de nume proprii de Grete Tartler, Editura Univers, București, 1988, p. 310
  2. Ibidem, pg. 311
  3. Lev Tolstoi, Spovedanie, trad. Janina Ianoși, Editura EuroPress Group, 2016, p. 64

Opinii