Copilăria ca metaforă: Ioana Pârvulescu în casa inocenței

ioana parvulescu inocentii

O literatură nu se alcătuiește doar din cărțile mari, din acele capodopere care apar de două ori într-un secol ori chiar mai rar, ci și din cărțile mici, cărțile „cuminți”, cele menite să formeze gustul pentru marea literatură.

În ultima vreme, literaturii române tocmai acestea îi lipsesc. Cumva scriitorul român cînd se așează la masa de scris are un singur gînd: să scrie Marele Roman, cel care în sfîrșit să ne aducă Nobelul (un complex de care nu reușim să scăpăm). Intenția nu-i rea, dar, în cele mai multe cazuri, din cauza disproporției dintre ceea ce se dorește și puterile celui în cauză, lucrul se sfîrșește ori cu un roman căldicel, nici prea-prea, nici foarte-foarte, ori cu o carte cu totul ratată. E drept că intervine aici și conformismul față de rețetele din exterior, că de multe ori se încearcă aplicarea unor șabloane care nu au cum ori de ce să funcționeze aici.

În urmă cu mulți ani, cînd încă apărea în România literară, rubrica Ioanei Pârvulescu era unul din momentele pe care-l așteptam cu nerăbdare săptămînă după săptămînă. Cumpăram revista și cumva amînam să ajung la acea pagină, așa cum atunci cînd mănînc las pentru la sfîrșit ce-i mai bun pentru ca plăcerea să dureze cît mai mult. Apoi au venit cărțile: Întoarcerea în Bucureștiul interbelic (2003), În intimitatea secolului 19 (2005) sau Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011) care printr-o scriitură rafinată aduceau în prezent secole pentru totdeauna pierdute. Romanele Viața începe vineri (2009) și Viitorul începe luni (2012), în care jocul cu timpul se transformă în prilej de joacă stilistică, au venit să-i întregească profilul de scriitoare pe deplin formată.

În 2016 apare Inocenții1, o carte despre copilărie, una din marile cărți cuminți cu care s-a îmbogățit literatura română.

Deschizi cartea și dai de-un moto împrumutat din Frații Karamazov, un fragment dintr-un discurs pe care Alioșa îl ține  copiilor: „Acela care adună cît mai multe amintiri de felul acesta pentru toată viața poate fi sigur că la un moment dat își va găsi scăparea în ele”. Să-ncepi cu Dostoievski e un veritabil act de curaj, căci, de restul dezamăgește, va fi ca și cum ai lua un nufăr înflorit și l-ai arunca pe-o grămăda de bălegar. Aici însă cuvintele se potrivesc de minune, pentru că în carte Ioana Pârvulescu chiar asta va încerca să facă: să strîngă amintiri pentru o viitoare salvare și totul e povestit cu o voce de copil minunat și autentic reconstruită, apropiată de vocea duioasă primelor romane ale lui Dostoievski.

„Pe-atunci pentru mine casele aveau față” sînt primele cuvinte spuse de fetița povestitor și încet ne conduce prin istoria unei case din Brașov, de pe Strada Maiakovski, fostă și viitoare Sfîntu Ioan. O casă unde locuiesc patru copii: Dina, Doru, Matei și Ana, frați și verișori.

eu aveam pe-atunci fața ca luna plină, ochi rotunzi, negri, și mă țineam după ei fără să pricep nimic.

mărturisește Ana, vocea cărții și cel mai mic dintre copii, de unde și candoarea cu care vede nu doar lumea, ci și trecerea în adolescență a verișorilor mai mari ori a fratelui Matei.

Cu ei, în casa cu un etaj, locuiesc părinții și bunicii și este perioada de aparentă fericire cînd, mai ales pentru copii, totul este veșnic, semnificativă fiind o notație despre legătura om-casă:

oamenii suferă cînd le moare casa. Eu una nu mă îndoiam că și casa suferă cînd îi moare un om. Pe-atunci casa noastră era încă fericită: îi trăiau toți oamenii

Și-ncet înăuntru și-n jurul casei cresc ori se dezvăluie istoriile oamenilor aflați sub tăvălugul istoriei: amintirea perioadei interbelice, războiul, prizonieratul, comunismul cu eterna amenințare a dărîmării casei, a stricării rosturilor ce-ncet se regăseau pentru cei din ea.

imaginatie pov
via pixabay.com

Copii însă pricep mult prea puțin din vălmășag și copilăria lor e ca a atîtor altora – se joacă, creează povești și secrete în jurul celor mai mărunte lucruri, citesc și vor să reconstituie aventurile livrești, sînt membrii într-o societate cvasi-secretă SIL (vă las să aflați singuri de unde vin inițialele), iar faptele și vorbele adulților capătă o aură aproape miraculoasă:

ți-am mai spus că până la o vârstă destul de înaintată nu înțelegeam metaforele, iar asta făcea ca lumea celorlalți, plină de explicații logice și banalitate, să devină, pentru mine, ciudată, copleșitor de puternică și, nu de puține ori, supranaturală

Descoperirea lumii prin mici experimente, deschiderea unei uși lîngă ușorul căreia sînt două lumînări face ca flacăra celei ținute sus să se-ndrepte spre afară, iar a celei de jos spre înăuntru, dă naștere unor adevărate revelații:

Era ca și cum am fi văzut nimicul, ca și cum am fi văzut nevăzutul mișcîndu-se

Neamul e amestecat – români, sași, unguri, italieni, armeni, așa cum și strada e un amestec, totul oglindind caleidoscopul neamurilor trezite la începutul secolului al XX-lea în hotarele României Mari.

Îl cunoaștem pe Nenea Gheorghe care știe să repare umbre: „Repari sufletul omului și i se repară și trupul. Dacă e bine trupul, se repară și umbra, singură, așa cum își revin iarba și florile cînd plouă. Trebuie să plouă din suflet pe trup și din trup pe umbră.”, pe anticarul care-și ascunde ziua de naștere în titlul unei cărți de Eliade (Maitreyi) ori pe Maia care „nu se sfia să ne arate cît ne iubește și asta trebuie să fi fost legat de faptul că venea din Regat” și care „înțelegea pur și simplu așa cum, pesemne, numai Dumnezeu mai înțelege”  

Dar timpul nu stă în loc și, pe nesimțite, fiecare copil trăiește „Izgonirea din Rai (…) momentul adolescenței, cînd corpul îți intră în propria viață. Cînd corpul îți intră în corp.” Alte jocuri și alte frămîntări le umplu viețile. Muntele ori marea își dezvăluie frumusețile și măreția, dar și umbrele îngrozitoare, neiertătoare, capriciile care de multe ori fac ca viețile oamenilor să se frîngă ca un pai. Un moment de neatenție și pădurea se transformă în „jocul de direcții cel mai înșelător, labirintul perfect.” Sînt întîmplări la limita ori de-a dreptul miraculoase, dar vă las întreagă plăcerea descoperirii.

Moartea se strecoară și ea pe stradă, în curte, în casă și dintr-o dată trecutul capătă altă culoare, te bîntuie și se nasc regretele că n-ai vorbit mai mult cu cei acum pentru totdeauna plecați, că n-ai întrebat:

Dar se vede că trecutul trebuie să rămînă, în viețile noastre, la fel de plin de posibilități ca viitorul. Depinde de fiecare pe ce cale a viitorului e în stare să-și plaseze viața și în ce variantă a trecutului, din o mie, e în stare să-și găsească urma.

Copiii de ieri devin adulții de azi care privesc printr-un ochean răsturnat lumea:

Pentru că acum, așa cum ți-am mai spus, fac invers decît în copilărie, cînd metaforele era lucruri concrete. Acum transform lumea în metaforă.

Ioana Pârvulescu trudește la fiecare rînd într-atît încît cuvintele ajung să curgă în cel mai firesc mod cu putință, și deși alege o temă minoră, căci nu scrie cu obsesia Nobelului, și deși există unele fragmente care ar fi putut lipsi și care par adăugate doar pentru că răspund unor așteptări, reușește să scrie o carte minunată, de citit în serile lungi de iarnă, primavară pe-o pajiște abia înverzită, vara în briza sărată a mării ori toamna într-o pădure în care din cînd în cînd cad ghinde.

Inocenții e o carte pentru tot anul și pentru toate vîrstele și care, cine știe, poate ascunde nu doar un secret al autorului, ci chiar un secret de-al nostru:

Secretele cărților dăinuie ani de zile. Cărțile care au un secret pot fi citite după o sută de ani, și după o mie de ani. De obicei scriitorul le-a scris pentru că a avut o mare durere tainică sau ca să înveselească pe cineva trist sau ca să uite că el însuși e foarte bolnav sau ca să cîștige dragostea cuiva care nu-l băga în seamă sau ca să pună un strop de aventură în viața lui monotonă. Dar asta nu trebuie să se vadă în carte, cartea se preface că nu știe secretul scriitorului. Și scriitorul se preface față de carte că nu-i cere să-și dezvăluie ascunzișurile, o lasă chiar să-l mintă. Dar secretul adevărat există totuși și îl leagă pe scriitor de carte, și-apoi leagă cartea de cititori.

________

  1. Ioana PârvulescuInocenții, Editura Humanitas, București, 2016

Opinii

Bun venit!


De articolele mele vă plac și de vreți să mă găsiți și mîine aici, fiecare din butoanele de mai jos e un mod de a-mi spune că vă pasă.

Mulțumesc!