ispitirile și nevoințele cuvintelor

Pițigoiul și savantul

A fost o dată, într-o coajă de toamnă, un pițigoi din gușa căruia, lîngă un colț de lume, a încolțit un copac, iar în copac, între crengile ca niște mustăți de ofițer romanțat, un pitic își ridicase o casă în vîrful limbii unde-și mutase jumătate din neam. Vorbea din ea rar și, dimineața, deschidea ușa ca să iasă noaptea. Doar din cînd în cînd, cam după ce treceau sărbătorile cele mari, mahmuri și îngrețoșați, nevrednici de viață, cei din casă se ridicau, crăpau fereastra și, din spatele unor draperii groase, urlau afară cele care nu se mai spun, doar de dragul de dragul de a-și auzi vocile și a înnebuni restul de neam ce n-avusese norocul să se mute într-o casă pe limbă.

Între rădăcini, o vulpe își săpăse viziună și ascunsese acolo trei gînsaci, o curcă plouată, o iadă, două verze și douăzeci de regrete, de teamă ca nu cumva luna roșie, prorocită, printre dinți falși de lapte, de-o omidă plăpîndă, să i le-nghită.

După copac fusese ascuns un ibric și, chiar pe fundul ibricului, un moș înfumurat, cu păr cîrlionțat, cu nouă șuvițe vopsite portocaliu, închipuind disprețul lui față de cele nouă muze, stătea zi și noapte pe o grămadă de bălegar și se scărpina cînd în vîrful capului, cînd în vîrful degetului mare de la piciorul stîng, iar, dacă se plictisea de scărpinat, sfîrșea întotdeauna prin a-și agăța gîndurile albastre cu-o furculiță de argint și-a le așeza, după ce le gusta cu vîrful limbii, în țoiuri de spițer. Le ținea pe genunchi și, prin sticla de chihlimbar, privea gîndurile orfane cum se răsucesc, se usucă și se-mprăștie cenușă într-un întuneric adînc ca ultimul ceas de feciorie.

Fără să-i dea răgaz măcar să sughită, universul îi colcăia în cap ca o fiertură urît mirositoare și, deși hainele îi erau zdrențuite și trupul îi mirosea a putregai, savantul nu vedea și nici nu simțea nimic din toate acestea. Doar planete, cifre și lumi imposibile îl fermecau și-l mestecau… Iar cînd vreo făptura i se-nfățișa cu trup ispititor și-i tulbura visele scutura din cap și șoptea fără încetare:

– Sînt savant, n-am timp. Sînt savant… și nici trup…

– Savant, savant, levant, galant…, îngîna pițigoiul, rămas cu metehne de graur dintr-o viață anterioară, iar lumea cea mare dispărea fărîmă după fărîmă în jurul lor.

Peste o mie de ani și-o jumătate de vară, în colțul de lume, n-au mai rămas decît graurul ca suprem avatar, savantul, grămada de bălegar și cofrajul calp al universului colcăitor, căci pînă și casa și piticul cu toți ai lui, pînă și trupurile ademenitoare din vise s-au scurs într-o dimensiune mai blîndă, în care numerele iraționale să nu-și mai facă de cap închipuind coji de anotimpuri…



ADAUGĂ UN COMENTARIU

Cîmpurile marcate cu * sînt obligatorii. Adresa de e-mail nu va fi publicată. Acest site folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor.
Comentariile sînt publicate după aprobarea acestora de administratorul site-ului.