„Povestea unei coroane de oțel”: George Coșbuc despre cum ne-am cucerit independența

Cucerirea redutei Grivita

Suntem independeți; sîntem o națiune de sine stătătoare. […] domnilor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața reprezentațiunei naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă. Însă, domnilor, acum încep greutățile, fiindcă noua noastră condițiune cu definirea independenței noastre într-un mod mai determinat și mai absolut trebuie să fie acceptată de Europa. […] guvernul va face tot ce va fi cu putință ca starea noastră de stat independent și de sine stătător să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace.1

În acest fel, la 9 mai 1877 în ședința Adunării Deputaților, într-un celebru discurs Mihail Kogălniceanu, ministrul „Trebilor din Afară”2, proclama independența României față de Imperiul Otoman. În aceeași zi Adunarea Deputaților votează o moțiune prin care ia act de războiul dintre România și Turcia, de ruperea legăturilor cu Înalta Poartă și de proclamarea independenței absolute, iar a doua zi se votează legea prin care se înființează Ordinul „Steaua României”, lege promulgată în aceeași zi de principele Carol I.

Era începutul unui război care pentru multă vreme avea să rămînă în conștiința națională ca momentul de trezire și de glorie, temelia pe care s-a clădit România modernă. Războiul în care poporul își va dovedi vitejia prin fapte ce vor căpăta în timp aură de legendă.

George Cosbuc
George Coșbuc

Unul dintre cei mai cunoscuți și mai iubiți scriitori de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, George Coșbuc (1866-1918),  supranumit „poetul țărănimii”, publică în 1899 două cărți prin care încerca să amintească și să explice faptele acelor ani: „Războiul nostru pentru neatîrnare” și „Povestea unei coroane de oțel”. Coșbuc începuse să lucreze la ele cu doi ani înainte la propunerea lui Spiru Haret și le scrisese „anume pentru țărănime”,

În cea dintâi, care cuprindea șase părți („Sărirea noastră într-ajutor”, „Smulgerea Griviței”, „Svârcoliri pe sub pământ”, „Cucerirea Rahovei”, „Risipirea Plevnei” și „Smârdanul și Vidinul”) încercase să povestească războiul, dar „nu în întregimea lui”, ci alegînd „întîmplările de căpetenie”3

Cea de-a doua, cu subtitlul „Restatornicirea domniei românești și războiul nostru pentru neatârnare”, în cele trei părți („Domnitorul”, „Oastea” și „Țara”), deși trata același subiect, era o frescă mai amplă a acelor ani punînd în evidență rolul jucat de principe, mai tîrziu devenit rege, în acea epocă tulbure, și legătura puternică care se crea încet între el și țară. De-a lungul paginilor, uneori fățiș, alteori abia sugerat, se țesea istoria care-a dat naștere Coroanei Regelui „făcută din oțel de tunuri de-ale Turcilor din Plevna.”4

În cuvinte simple, ca și cum ar fi spus o poveste la una din șezătorile serilor lungi din iarnă, George Coșbuc explică contextul politic care-a dus la apariția războiului, povestește întîmplări de pe cîmpul de luptă prin care ilustrează atît vitejia soldatului de rînd, cît și a conducătorului său care a preferat să rămînă în mijlocul armatei, dar nu-i uită nici pe cei rămași acasă, ei „rupând bucățica de pâne în două și trimețând-o jumătate celor ce se luptau.”5

„Precum e cărbunele aprins, așa ne-a fost odată inima. Cu încetul apoi, cărbunele lăsat în pace s’a acoperit cu cenușă. Și zicea lumea că e stins cărbunele, că din ce-a fost el odată a rămas numai cenușa care nu se mai poate aprinde. Și însăș unii dintre noi ne amăgeam cu părerea și, văzând cenușa, credeam că nu mai e scântee sub ea.” 6 scrie Coșbuc oglindind parcă neîncrederea și teama ce domneau la începutul războiului, mai ales că „Oștirea noastră era puțină după număr, alăturând-o cu a Turcilor și a Rușilor”, doar că aceasta „era tare și iscusită. Atât îi trebue oștirii, după puterea omenească, ca să birue, încolo e voia lui Dumnezeu.” 7.

Amintindu-și de cuvintele unui străin, uimit de rezistența românească de-a lungul veacurilor („Cum nu le-a fost frică Românilor să trăiască!”) Coșbuc notează cu mîndrie:

Nouă nu ne-a fost frică nici de viață, chiar de-a fost amârîtă și nici de moarte. Cine a zis vorba: nu da Doamne, omului cât poate răbda, a fost Român amărît, dar Român care a putut să rabde mai mult de cât trebuia să-i dea Dumnezeu.8

Și această îndîrjire o va descoperi și la principe care se ține de promisiunea făcută la venirea în țară: „În clipa în care am pus piciorul pe acest pămînt cu sfințenie apărat, am și devenit Român. Cetățean astăzi iar mâine soldat de va fi nevoie, Eu voiu împărtăși cu Românii și soarta cea bună și soarta cea rea.”9, căci Carol doarme în bordeie, o dată chiar „pe o năsălie de dus morții, într’un cort de ambulanță, căci n’a avut unde să doarmă într’alt loc.”10, mănîncă cu soldații și își riscă viața ori libertatea ca oricare dintre ei (la Calafat ori la Grivița obuzele cad lîngă el, la Plevna pe cînd cerceta bateriile rusești e prins sub tirul artileriei turcești, iar la Dubnic părăsește o colină cu doar cîteva clipe înainte ca oastea turcească să năvălească). Un principe mîndru, care nu acceptă ca românii să fie sub comandă rusească, Coșbuc povestind cum, auzind că rușii le lasă românilor poruncă scrisă în rusește ca să meargă să păzească prizonierii la Nicopole, Carol le răspunde categoric: „Oastea română știe numai românește și n’ascultă decât de porunca Domnului țării.”11.

Szathmari Carol I Poradim
Carol Popp de Szathmári, Cartierul principelui Carol I la Poradim, via Wikimedia Commons

Aceasta era oastea despre care Coșbuc scria cu duioșie:

Toți oștenii noștri s’au purtat vitejește. Toți au răbdat neajunsurile pricinuite de vieața din tabără, cu aceeași vrednicie. În focul gloanțelor dușmane, în bălțile șanțurilor de adăpost, noaptea pe întunere ca în mormânt stând străjeri prin pustietatea văilor, în spital răniți, fără mâncare și fără foc pe vreme de viscol pretutindeni flăcăii noștri au avut aceeași inimă, ca și în zilele liniștite.12

De altfel unul dintre cele mai calde și mai frumoase capitole este dedicat apărării steagurilor țării în care Coșbuc amintește numele celor care le-au salvat cu viața la reduta Grivița (sergentul major Alecu Alexandrescu, sergentul Scărlătescu ori sergentul Dumitru Pungă) ori povestește cum la Plevnița un soldat, Toader Hristea, s-a aruncat și-a acoperit cu trupul un steag căzut pe care un turc încerca să-l apuce. Astfel că „în tot războiul n’am pierdut nici un steag.[…] Dar dela Turci am smuls multe steaguri.”13

Nicolae Grigorescu Atacul de la Smardan
Nicolae Grigorescu, Atacul de la Smârdan, via Wikimedia Commons

Iar soldații și-au arătat vrednicia nu doar în luptă, ci și în „ținerea unul la altul” („să te gândești numai la tine și te bucuri că tu scapi, primejduind pe alții și lăsându-i în strâmtoare, asta nu e nici omenește, nici creștinește.”14) ori în modul în care i-au tratat pe prizonieri („În război dușmanul ți-e dușman numai câtă vreme are armă și se apără” și „Nu e creștinește să-l batjocorești ori să-l omori.”, mai ales că „în război se joacă soarta cu oamenii, și se poate ca biruitorul de azi să fie biruit mâine.”15)

Românul e un soldat care îndură și care se luptă vitejește, dar care nu se dă în lături nici de la ceasurile de petrecere și Coșbuc povestește cum principele Carol găsindu-i într-o zi pe soldați sărbătorind și mirîndu-se că, deși sînt obosiți, totuși horesc, primește un răspuns hîtru, dar în același timp plin de obidă, din partea unui sergent: „Așa ni-e firea, Măria Ta. La horă nimeni nu se plânge de obosit. Și apoi destul ne bate pământul; să-l mai batem și noi pe el.”16

După război un alt moment important: anul 1881 și întregirea poveștii coroanei de oțel.

„La zece Maiu 1877, țara noastră s’a rostit neatârnată” notează Coșbu și continuă „Această zi, de zece Maiu, e cea mai mare și mai frumoasă dintre sărbătorile neamului românesc. Ea are o întreită însemnătate, că trei lucruri mari și hotărîtoare ale sorții noastre s’au petrecut într’această zi”17, căci în 1866, la 10 mai, Prințul Carol „s’a urcat în scaunul domniei românești”, iar în 1881, tot într-o zi de 10 mai, România devine Regat.

Și Coșbuc explică pe îndelete, ca și cum ar fi povestit un basm, despre însemnătatea ultimului act:

Rostul acestului lucru e așa. Precum într’un sat, să zicem la un ospăț, fruntașii satului, adică acei mai cu vază și mai cu carte ori din neam mai cinstit și mai cu dare de mână, stau în fruntea mesei, iar acei mai mijlocii cu starea stau pe la mijloc, cei mai codași stau mai către ușe, tot așa stăpânirile țărilor din lume. Când s’adună străpânirile și când e să-și rostească vorba, Împărații stau în fruntea mesei, Regii la mijloc, iar Prinții sau voevozii și Ducii oricum se mai numesc ei altfel, stau mai în coadă.

Până ’naintea războiulu noi nici n’aveam loc în casa unde erau adunate stăpânirile. Stăteam prin tindă ca slujitorii…18

coroana României
Coroana de oțel a Regatului României, via Wikimedia Commons

La încoronare, principelui Carol „i s’a pus pe cap o coroană de Rege, făcută din oțel de tunuri de-ale Turcilor biruiți.”19 și poetul țărănimii notează, cu mîndrie că, deși coroanele altora sînt din aur și pline cu pietre scumpe, a noastră, din oțel, e cu mult mai prețioasă căci mare luptă ne-am luptat și prin grele primejdii ne strecurarăm viața, până s’o dobândim.” 20

Coșbuc avea credința că, devenită regat, România a pășit pe-un alt drum, ca un altfel de viitor o așteaptă și că stă-n puterea generațiilor viitoare să fie demne și să arate că sacrificiul celor care și-au vărsat sîngele pe pămînt bulgăresc n-a fost zadarnic, ultimele rînduri ale cărții constituindu-se într-un veritabil testament:

Numai dela cumințenia noastră a tututor atârnă de acum, pe lângă voia Celui-de-sus, soarta Românilor. Să ne încredem ca și până’acum în puterile neamului nostru și să fim gata de lupte și de jertfe când e vorba de țara în care zac înmormântate oasele părinților noștri și iubindu-ne unii pe alții, să adunăm toate năzuințele vieții noastre în spre o singură țintă a neamului întreg, spre ținta cea cuprinsă într’aceste patru vorbe:

PATRIA ȘI DREPTUL MEU!21

Din păcate, George Coșbuc avea să moară într-o zi de 9 mai în anul 1918 și n-avea să apuce împlinirea celuilalt vis: unirea tuturor românilor într-o singură țară.

________

  1. Mihail Kogălniceanu, Opere, IV, Oratorie, II, 1864-1878, partea a IV-a, 1874-1878, text stabilit, studiu introductiv, note și comentarii de Georgeta Penelea, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1978, p. 478-481
  2. de Externe
  3. George Coșbuc, Războiul nostru pentru neatîrnare, Imprimeria și Editura „C. Sfetea”, București, 1907, p. 3
  4. George Coșbuc, Povestea unei coroane de oțel, Editura și institutul de arte grafice C. Sfetea, București, 1914, p. 5
  5. Ibidem, p. 194
  6. Ibidem, p. 24
  7. Ibidem, p. 28
  8. Ibidem, p. 29
  9. Ibidem, p. 11
  10. Ibidem, p. 41
  11. Ibidem, p.32
  12. Ibidem, p. 92
  13. Ibidem, p. 130
  14. Ibidem, p. 106
  15. Ibidem, p. 109
  16. Ibidem, p. 66
  17. Ibidem, p. 180
  18. Ibidem, p. 222
  19. Ibidem, p. 223
  20. Ibidem, p. 6
  21. Ibidem, p. 224

Opinii