„Mi-e răscolită viața de neguri și furtună”: procesul „Florilor răului” și moartea lui Baudelaire

Baudelaire Nadar

În ziua de 15 martie 1866, Charles Baudelaire (n. 1821), poet cu oarecare faimă, datorată mai degrabă procesului din urmă cu aproape un deceniu, decît operei, intră în biserica Saint-Loup din Namur, în Belgia. La scurt timp își pierde cunoștința și e dus la Bruxelles unde e spitalizat.

Mi-e răscolită viața de neguri și furtună
Și rar a stat cu raza de soare împreună.
Lovită sau de fulger, bătută sau de ploi,
Grădina-i părăsită, și pomii mei sînt goi.

(„Dușmanul”, trad. Tudor Arghezi1)

În iulie e adus la Paris de către mama sa și vreme de-un an, cu o jumătate de trup paralizată, afazic, abia îngînînd cîteva cuvinte, Baudelaire se retrage încet din lume, eliberîndu-se de povara ei.

O povară sub greutatea căreia trăise dintotdeauna, căreia i se împotrivise clipă de clipă și pe care încercase s-o ascundă în spatele unei vieți descătușate, adeseori rebelă.  Se scufundase pînă la uitare de sine în alcool, droguri ori dragoste trupească ori sufletească vrînd să scape de lanțurile convențiilor de orice tip. Uneori lăsa să se înțeleagă că totul începuse în copilărie, pe cînd avea doar șase ani, o dată cu moartea tatălui (Joseph-François Baudelaire avea șaizeci de ani în 1819 cînd se căsătorise cu Caroline în vîrstă de doar 26 de ani), cu noul mariaj al mamei peste doar un an, mariaj care i-l aduce în viață pe Jacques Aupick, militar de carieră hotărît să-l disciplineze pe fiul vitreg. Durerea și revolta fiului cresc și se-adună în reproșul de mai tîrziu: „Cînd ai un fiu ca mine (…) nu te recăsătorești”. Ori poate începuse în adolescența de răzvrătit ce culminase cu trimiterea lui în India ca să se „liniștească”, ori la majorat, cînd, împlinind 21 de ani, intrase în posesia moștenirii tatălui. Excesele de tot felul, prietenii vechi ori de ocazie și iubirile pasagere ori  îi vor înjumătăți averea în doar doi ani, astfel că-n curînd se constituie o tutelă și Charles va trebui să se mulțumească cu o sumă modică. Ori în iubirea după care a tînjit întreaga viață și care i-a oferit raiul și iadul deopotrivă, iubire întrupată în mulatra Jeanne Duval, în actrița Marie Daubrun ori în curtezana Apollonie Sabatier.

Ciudată zeitate cu trupul brun și plin,
Împrăștiind mireasmă de mosc și de havană,
Făcută de vreun obi, de-un Faust din savană,
Cu șold ca abanosul lucios și mers felin,

Mai bine decît opiul sau cel mai strașnic vin
Vreau elixirul vrajei pe-a gurii tale vrană;
Cînd poftele-mi spre tine pornesc în carvană
Ți-s ochii oaza-n care adoarme orice chin.

(„Sed non satiata”, trad. Al. Philippide2)

Baudelaire Nadar
Charles Baudelaire, portret de Nadar, 1855, via Wikimedia Commons

Sau poate adevăratul moment de cotitură fusese anul 1857, rămas în istoria literaturii franceze ca „anul proceselor”.

Baudelaire, deși publicase cîteva poezii încă de la 15 ani și-n cercul restrîns în care-și ducea veacul era apreciat ca o voce lirică cu totul nouă, era cunoscut mai degrabă pentru eseurile sale critice ori pentru traducerile din Edgar Allan Poe în care descoperise un „suflet geamăn”. Dar în ultimele zile ale lui 1856 Auguste Poulet-Malassis acceptă să-i publice volumul de poeme ce avea să devină unul dintre cele mai cunoscute din istoria literaturii: „Les Fleurs du mal” („Florile răului”). Anul 1857 se anunța unul bun mai ales că și Michel Lévy primise să-i publice traducerea din Poe „Les Aventures d’Arthur Gordon Pym”, după ce-n martie îi publicase o alta, „Histoires extraordinaires”.

Doar că anul 1857 nu începe bine. La 29 ianuarie, Gustave Flaubert, Leon Laurent-Pichat (directorul revistei „Revue de Paris”) și tipograful Pillet sînt trimiși în judecată pentru „ofensă adusă moralei publice și religioase, ori bunelor moravuri”, conform articolului 8 al legii din 17 mai 1819. Cartea vizată — romanul „Madame Bovary” („Doamna Bovary”) la care Flaubert lucrase vreme de cinci ani și care fusese publicat la sfîrșitul anului anterior în foileton. În 7 februarie, autorul e achitat de acuzele ce i se aduc, dar e blamat pentru „realismul vulgar și adeseori șocant.”

Tu, cititor, tăcut, bucolic,
Naiv și sobru om de munci,
Această carte s-o arunci,
Cu tot desfrîu-i melancolic.

(„Epigraf pentru o carte osîndită”, trad. Șerban Bascovici3)

Fleurs du mal
„Florile răului”, ediția princeps cu corecturile lui Baudelaire, via Wikimedia Commons

Cînd, la începutul verii, apare volumul de poeme al lui Baudelaire, Flaubert, mulțumindu-i pentru exemplarul primit, îi scrie în termeni extrem de elogioși:

Croisset, 13 iulie [1857]

Dragă prietene,

Mai întîi ți-am înghițit pe nerăsuflate volumul de la un cap la altul, așa cum citesc bucătăresele un foileton, și acum, de opt zile, îl tot recitesc, vers cu vers, cuvînt cu cuvînt și, sincer vorbind, îmi place și mă încîntă.

Ai găsit mijlocul să întinerești romantismul.4 Nu semeni cu nimeni (ceea ce e prima dintre toate calitățile).

Originalitatea stilului decurge din concepție. Fraza e toată înțesată de idee, pînă la refuz.

Îmi place duritatea dumitale, cu suavitățile ei de limbaj, care o pun în valoare ca niște incrustații pe lama unei spade fine.

[…]

Cît despre critici nu-ți aduc nici una, pentru că nu sînt sigur că le mai gîndesc eu însumi peste un sfert de oră. Mă tem, într-un cuvînt, să nu spun inepții de care m-aș căi pe loc. Cînd am să te revăd la iarnă, la Paris, am să-ți pun numai, sub o formă dubitativă și modestă, cîteva întrebări.

În rezumat, ce-mi place mai presus de toate în cartea dumitale este faptul că arta predomină.5 Și pe urmă cînți trupul fără să-l iubești, într-un fel trist și detașat care îmi este simpatic. Ești rezistent ca marmura și pătrunzător ca o ceață englezească.

Încă o dată, mii de mulțumiri pentru darul trimis; îți strîng mîna foarte tare.

Al dumitale.6

În același timp, în presă se declanșează atacuri furibunde împotriva autorului în care acuzele de imoralitate abundă, astfel că, după cîteva săptămîni, poetul și editorul sînt trimiși în judecată pentru „ofensă adusă moralei religioase” și „atentat la morala publică și la bunele moravuri”, deși doar ultimul cap de acuzare va fi păstrat. Procesul se judecă în ziua de 20 august, iar rechizitoriul e susținut de același procuror care pledase și-n cazul lui Flaubert, Ernest Pinard, dar, de data aceasta, inculpatul, pînă la urmă un necunoscut, cu o reputație „întunecată”, nu mai e achitat. Sentința se dă în aceeași zi și, deși Baudelaire scapă de închisoare, e obligat să plătească o amendă de 300 de franci (micșorată la 50 după ce poetul îi scrie împărătesei Eugénie), iar editorul e obligat la o amendă de 100 de franci. Șase poeme  („Les Bijoux”, „Le Léthé”, „À celle qui est trop gaie”, „Lesbos”, „Femmes damnées [Delphine et Hippolyte]” și „Les métamorphoses du Vampire”), ce oglindeau idei „nesănătoase” ca dragostea lesbiană ori vampirismul, sînt excluse din volum și le e interzisă orice publicare ulterioară, interdicție ridicată abia în 1949.

Iubita era goală, și după-a mea dorință
Asupra ei păstrase sonorele podoabe,
Purtîndu-le cu-n aer semeț, de biruință,
Ce-l au, în zile bune, a’ maurilor roabe.

(„Podoabele”, trad. Al. Philippide7)

O clipă-am închis ochii cuprins de-o spaimă mare,
Și cînd i-am deschis iarăși spre zările solare,
În locul unde monstrul, cu-o clipă mai-nainte,
Stătea-mbibat de sînge, puternic și scîrbos,
Văzui acum un maldăr de mucede-oseminte
Scoțînd din ele-un sunet scrîșnit și fioros,
Un scîrțiit de tablă strident, ca de morișcă
Pe care vîntul, iarna, în nopți pustii o mișcă.

(„Metamorfozele vampirului”, trad. Al Philippide8)

Este lovitura din care Baudelaire nu-și va mai reveni niciodată, deși va continua să scrie și să publice: „Salon de 1859” (1859), „Les Paradis artificiels” (1860), noi traduceri din Poe și poezii îi apar în diverse reviste. Neîmpăcat, în 1861 scoate o nouă ediție din „Florile răului” îmbogățită cu 35 de poeme noi, dar în tot acest timp starea de sănătăte i se deteriorează din ce în ce mai mult: suferă o criză cerebrală în 1860, urmată de o alta doi ani mai tîrziu.

Poetul e asemeni cu prințul vastei zări
Ce-și rîde de săgeată și prin furtuni aleargă;
Jos pe pămînt și printre batjocuri și ocări
Arìpile-i imense l-împiedică să meargă.

(„Albatrosul”, trad. Al. Philippide9)

Obosit și strîmtorat material din cauza datoriilor, în aprilie 1864, pleacă la Bruxelles sperînd să-și vîndă drepturile de publicare și pentru un turneu de conferințe, dar nici una dintre întreprinderi nu are succes. Țara îi devine insuportabilă și urmează atacul de la mijlocul lui martie 1866.

Baudelaire Carjat
Charles Baudelaire, portret de Étienne Carjat, 1863, via Wikimedia Commons

Peste un an, la ceasurile unsprezece ale zilei, în 31 august 1857, „poetul blestemat”, unul dintre cei mai triști ai liricii universale, se desparte de lume. Avea 46 de ani, albise și arăta cu mult mai bătrîn. Îngropat două zile mai tîrziu în cimitirul Montparnasse, Baudelaire intră în eternitate, o eternitate în care valoarea operei sale e în sfîrșit recunoscută, operă ce se transformă în piatra din capul unghiului pentru lirica modernă.

O, Moarte, căpitane bătrîn, e vremea, du-ne
Din țara asta unde ne plictisim, străini!
Și apele și cerul acum sînt de cărbune
Dar inimile noastre sînt pline de lumini.

(„Călătoria”, trad. Al. Philippide10)

________

  1. Charles Baudelaire, Florile răului, ediție alcătuită de Geo Dumitrescu, Editura Minerva, București, 1978, p. 23
  2. Ibidem, p. 44
  3. Ibidem, p. 277
  4. s. m., I. L.
  5. s. m., I. L.
  6. Gustave Flaubert, Corespondență, selecția și traducerea textelor de Liliana Alexandrescu-Pavlovici, Editura Univers, București, 1985, pp. 264-265
  7. Charles Baudelaire, op. cit., p. 231
  8. Ibidem, p. 247
  9. Ibidem, p. 11
  10. Ibidem, p. 228

Opinii