Șapte cărți de recitit din literatura română contemporană

John Frederick Peto - Take Your Choice

Pentru mine o carte trece testul simplei plăceri a lecturii în două situații: atunci cînd prelungesc cititul dorind ca povestea să n-aibă capăt și cînd, o dată terminată, îmi spun că trebuie s-o recitesc cît mai curînd.

Era o vreme cînd pur și simplu devoram literatura contemporană, în special cea română poate și pentru că aveam acces la ea cu mult mai ușor. Citeam recenzii, cele cîteva cuvinte, întotdeauna laudative, de pe ultima copertă mă umpleau de nerăbdare, mă lăsam influențat de publicitatea, de prea multe ori deșănțată, care sufoca internetul și cumpăram volum după volum, pentru ca, după ce treceam de ultimele pagini cu un efort imens de voință (încă îmi impuneam să termin și cărțile care nu-mi spuneau nimic după ce deja trecusem de jumătate), să mă trezesc că le privesc tîmp și le-arunc într-un colț neînțelegînd de unde excitația celor care scriseseră adevărate panegirice la adresa lor.

Am ales șapte pe care astăzi sînt convins că le voi reciti într-o zi. Șapte care mi-au împlinit așteptările, iar cîteva dintre ele chiar mi le-au depășit. Le-am așezat alfabetic pentru că o ierarhie a lor nu-i scopul articolului de-acum.

Cartea șoaptelor de Varujan Vosganian

O carte care nu se poate povesti, de-o frumusețe aparte. O carte care, deschizînd-o la întîmplare și citind cîteva rînduri, te subjugă pe de-a-ntregul. Un lung poem al destinului armenilor în România. Și nu numai…

Evgheniții de Constanța Vintilă-Ghițulescu

O carte cu parfum de epocă care te poartă la începutul secolului al XIX-lea și  care nu te mai lasă să pleci. O poveste de dragoste supusă încercărilor într-o lume care-și trăia ultimii ani.

Inocenții de Ioana Pârvulescu

Cel mai bun roman al autoarei de pînă acum, deși nici celelalte două (Viața începe vineri, 2009 și Viitorul începe luni, 2012) nu-s de lepădat. Într-un stil plăcut, cu iz de copilărie și de după-amiază de vară, cartea e o veritabilă cutie cu amintiri pentru cei care și-au petrecut copilăria în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Despre roman am scris și-n Copilăria ca metaforă…

Medgidia, orașul de apoi de Cristian Teodorescu

O carte în care 103 istorii se adună ca într-un puzzle pentru a alcătui povestea unui oraș aflat la hotarul vremurilor, în timpul „de apoi”. Un oraș numit Medgidia, deși ar fi putut purta numele oricărui alt oraș din România, căci toate au fost încercate în egală măsură de tăvălugul istoriei în anii ’40 ai secolului trecut. Un oraș în care au venit și-au trecut vieți la fel de obișnuite și de vesele ori de triste ca ale noastre. Un oraș care și-a căutat mîntuirea în oameni.

Nostalgia de Mircea Cărtărescu

Am ezitat dacă să includ acest volum dat fiind că a apărut într-o primă ediție în 1989 cu titlul „Visul” și că în timp a căpătat o aură clasică. Dar cum încă cred că e cea mai bună carte a sa, unde in nuce găsești toată proza de mai tîrziu, am simțit nevoia s-o adaug.  Sînt prea multe de spus ca să-i stric farmecul folosind cuvinte puține.

Viața lui Kostas Venetis de Octavian Soviany

O carte cu un personaj fabulos, Kostas Venetis, care străbate Europa la sfîrșitul secolului al XIX-lea (își începe viața într-un sat de lîngă Salonic, rătăcește apoi prin Istanbul,  București, Paris, Viena ori Veneția) și care dintr-un neofit într-o mănăstire grecească se transformă într-un inițiat în adîncurile tulburi ale Răului. Un minunat roman al unui poet care dovedește și strălucite calități de prozator.

Viețile paralele de Florina Ilis

Un roman ce pare că prezintă ultimii ani din viața lui Mihai Eminescu, dar care printr-un amestec subtil al planurilor temporale reușește să țeasă un altfel de desen în covor. O carte în paginile căreia rătăcește un Eminescu uman, cu lumini și umbre ca ale noastre, un Eminescu peste care am putea da într-o dimineață pe stradă și pe care nu l-am recunoaște.

Peste cîțiva ani cîte oare mă vor ispiti? Și cîte vor trece proba timpului peste o jumătate de veac?

Opinii