ispitirile și nevoințele cuvintelor

Ce sărbătorim de Ziua Culturii Naționale?

Din 2011, ca un gest de prețuire, ziua nașterii lui Mihai Eminescu a fost desemnată a fi și Ziua Culturii Naționale. Poate unii chiar l-au văzut ca pe un gest de venerație, chiar reparatoriu pentru destinul cu-adevărat trist (chiar înlăturînd toate exagerările romantice) al poetului, dar adevărul e că această nouă dimensiune a zilei de 15 ianuarie nu face decît să arunce o umbră mai lungă și mai adîncă peste memoria sa.

Discursurile sforăitoare despre opera magnifică, despre poetul nepereche, despre Luceafăr sînt încet înlocuite de cele care vorbesc despre națiune ori despre cultură, despre ceva ce simt că deja am pierdut. Ceea ce ar fi trebuit să fie o sărbătoare s-a transformat într-o competiție de mici agape în care vorbim despre nimic, promitem că… și că…, iar la sfîrșit ne strîngem mîinile, poate ne-mbrățișăm, ne bucurăm de-o gustare, mai mică ori mai mare, după bugetul organizatorilor, și ne despărțim, fericiți că am cinstit cum trebuie o asemenea zi și că ne-am adus obolul la propășirea națiunii.

Dar totuși ce sărbătorim în această zi?

„Cultura poate fi descrisă pur și simplu ca acel ceva ce face ca viața să merite trăită.”1, scria T. S. Eliot și cultură, într-un sens mai larg, poate fi suma tuturor gesturilor noastre care, conștient ori nu, închid în ele sensul adînc atît al naturii umane, cît și al viețuirii noastre.

Deși ne zvîrcolim spunînd că avem nevoie de cultură, că o viață lipsită de ea e pustiu, totuși nu facem decît să dărîmăm locaș după locaș din tot ce-a însemnat ori mai înseamnă edificiul nostru cultural. Și-ncet ceea ce a fost trecut se transformă în ceva vrednic de dispreț, iar cei care încă încearcă să-l salveze în niște paseiști jalnici. Ne amăgim crezînd că, acceptînd valorile Occidentului, creînd și, mai ales, trăind după rețetele lor devenim nu doar cetățeni universali, ci și mai buni. Ca niște orbi acceptăm niște valori care ne sînt străine, de a căror importanță nu sîntem deloc convinși, a căror superioritate nu este și nu poate fi dovedită, dar pe care le îmbrățișăm cu voioșie și, de cele mai multe ori, cu fanatism.

În cele ale omului, în cele ce-i definesc sufletul, nu există superior, căci cele care spun ceva despre noi ori despre alții, aiurea trăitori, nu pot fi parte dintr-un concurs și, cu atît mai puțin, nu pot sfîrși într-un clasament. Progresul nu-și are locul în cultură (ce-am cîștigat prin dispariția ritmului în poezie?) și nu trebuie să căutăm să-i ajungem pe ceilalți. Există doar altfel și pe acesta ar trebui să-l cultivăm fără încetare, căci, de culturile sînt sufletele popoarelor și cum mîntuirea sufletelor individuale n-a fost niciodată o competiție, ci o cale spinoasă care să ducă spre împărtășirea finală și totală cu ceilalți și cu Dumnezeirea, culturile ar trebui să-și caute potecile unice care să ducă la salvarea popoarelor într-o arcă universală. Căci abia din varietatea și mulțimea acestora, din întretăierea și nu din înghițirea unora de către celelalte, se naște frumusețea desăvîrșită și în diversitate a umanității.

Poți să țeși folosind fire de aceeași culoare, dar, oricît de minunată, de nemaivăzută ar fi nuanța, pînza va sfîrși ca una oarecare. Alege însă nenumărate culori, întrețese-le și pînza poate închide în ea întregul miracol ascuns al vieții și al rostului nostru în lume.

Iar despre noi și despre cum ar trebui să ne înfățișăm la adunarea popoarelor, poate ar trebui să ne-amintim, din cînd în cînd, cuvintele lui Constantin Brăiloiu:

Numai prin cultura noastră țărănească […] însemnăm și noi ceva în lumea asta mare. Cu armele Occidentului n-avem nici o șansă de a bate Occidentul și va trece multă vreme pînă cînd vom înceta de a fi o carticatură sau, în cel mai fericit caz, o copie fără importanță a Apusului. Ți-o spune unul care a văzut acest Apus…

Cît de ușor am uitat că gestul unei bătrîne care la lumina chioară a unei lămpi coase flori pe o ie înseamnă cultură, că o dragoste ori o durere sfîșietoare sublimate în versuri simple, populare, ne definesc mai mult decît orice împrumut și vorbesc celorlalți despre cei ce-am fost ori am putea deveni decît o mie de pastișe. Creștem nu alunecînd pe nisip ori căutînd reazăm ori întinzînd pînze în vîntoase străine, ci înfigînd rădăcini adînci în țărîna amestecată cu oasele „părinților din părinți”.

Dar întoarcerea trebuie să fie una profundă, trebuie ca actul cultural să facă parte din ființa noastră, să se circumscrie ritualului mai larg care-ar trebui să ne cuprindă zilele. Nu e de-ajuns să purtăm ii înflorate, trebuie să învățăm să le coasem, nu e de-ajuns să mergem de Crăciun ori de Paște, în Moldova ori în Maramureș, ca să vedem tradițiile, ci trebuie să facem parte din acestea. Cultura noastră, dacă e să supraviețuiască, trebuie să se transforme din spectacol într-un act instinctiv, dar fundamental, ca respirația.

Credeți că Occidentul nu e sătul de imitații? Că el nu caută poteci noi? Poteci pe care însă noi nu vom fi în stare niciodată să le vedem tocmai pentru că ne sînt străine? Criza spirituală prin care acesta trece astăzi nu a fost niciodată mai profundă în ciuda minciunilor frumoase în care unii ori alții încearcă s-o acopere. Iar noi, în loc să ne găsim propria cale de salvare, nu facem decît să ne afundăm alături de el în mocirla banalului și a uitării.

Dar, pentru că astăzi e, mai ales, sărbătoarea lui Eminescu, să-l lăsăm să ne povestească despre lumea de ieri, de azi și, din nefericire, cea de mîine:

Preste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului mînă-n mînă cu sărăcia claselor lucrătoare amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. Stilul elegantal arhitecturei Renașterii, cel măreț gotic cedează stilului monoton al cazarmelor de închiriat, Shak[e]speare și Molière cedeaza bufonărielor și dramelor de incest și adulteriu, cancanul și Offenbach alungă pe Beethoven și pe Mozart, — e o epocă în care ideile mari asfințesc, în care zeii mor. Pe lîngă aceasta se mai adaogă o generală corupțiune economică. Capitalul, care ar trebui să fie și să rămînă ceea ce este prin natura lui, adecă un rezultat al muncii și totodată un instrument al ei, e adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a esploatării publicului prin întreprinderi hazardate și fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunei. Elemente economice nesănătoase, uzurari și jucători la bursă, cavaleri de industrie și întreprinzători șarlatani se urcă cu repejune în clasele superioare ale societății omenești, în locurile cari înainte erau rezervate nașterii ilustre, averii seculare, inteligenței celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept și mai statornic.

Fără îndoială că alături cu germenii de discompunere generală se vor fi aflînd și germenii unei noi vieți fecunde de un caracter într-adevăr uman; dar totuși nu este mai puțin adevărat că în momentul de față ideile bune se află în linie coborîtoare și aparțin toate fără escepție trecutului, iar cele rele se află pe linie suitoare.2

  1. “Culture may even be described simply as that which makes life worth living.” (T. S. Eliot, Notes Towards a Definition of Culture (1948)

  2. Mihai Eminescu, [„ALALTĂIERI, LUNI DIMINEAŢA…”], articol apărut la 5 aprilie 1879 în Timpul 

culturăMihai EminescuOccidentnațional

Citește și dă mai departe!

La început de an, speranțe... Mere roșii

ADAUGĂ UN COMENTARIU

Cîmpurile marcate cu * sînt obligatorii. Adresa de e-mail nu va fi publicată. Acest site folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor.
Comentariile sînt publicate după aprobarea acestora de administratorul site-ului.