Singur la Cinematecă: „Doctor Jivago”, o amintire cu mesteceni

Istoria aceasta s-a întîmplat în primul meu an de facultate. Venisem la București dintr-un oraș de provincie unde trei cinematografe, teatru de revistă și-o bibliotecă, a cărei sală de lectură îmi devenise a doua casă, însemnau toată spoiala de cultură de care urbea avea nevoie. Filarmonică n-aveam, iar galeria de artă era atît de ștearsă că, de n-ar fi fost literele mari aurii care tronau sub streașină, nici n-ai fi bănuit că exista una.

De cum am ajuns în București am început să rătăcesc pe străzi, să uit de mine cu orele prin anticariate ori în fața meselor buchiniștilor de la Universitate. Mi-am cumpărat abonament la Sala Radio și la Cinemateca Eforie, ascunsă pe-o străduță aproape de Cișmigiu. Eram tînăr și înghițeam totul ca un burete atît de uscat că de-ar fi mai trecut ceva vreme s-ar fi fărîmițat în mii de bucăți.

Ceasuri întregi răsfoiam cu creionul în mînă programul Cinematecii și încercam să găsesc loc filmelor printre cursuri și seminarii. De cele mai multe ori renunțam la facultate, căci mă bîntuia teama că, dacă nu văd atunci filmul, nu-l voi mai vedea niciodată.

Uneori eram atît de nerăbdător că mă duceam cu un ceas înainte și mă plimbam pe străduța îngustă care cobora din Calea Victoriei în Brezoianu. Mă uitam în vitrinele puținelor magazine și foarte des la ceas. Cînd aveam bani mă așezam la o masă la barul dinăuntru, sorbeam încet o cafea și fumam mult.

Însă de multe ori s-a întîmplat ca-n timpul săptămînii, ziua, să nu fie destui spectatori și ca așteptarea mea să fie zadarnică.

Ne pare rău, dar e nevoie de 10 persoane”, mi se spunea și tristețea mea era lipsită de importanță. Înțelegeam c-ar fi fost o risipă să proiectezi un film pentru un singur spectator, dar nerăbdarea tinereții, chinul lui aici și acum îmi întunecau judecata.

O singură dată a fost altfel. Și nici acum nu înțeleg de ce. Era o zi de început de primăvară și, deși era încă frig, aerul căpătase mirosul acela al mugurilor gata să pocnească. Într-o marți ori într-o miercuri. Cumva mă trezisem prost dispus și-o presimțire rea nu-mi dădea pace. Am mers la facultate, dar după primul curs am plecat. Nu mă puteam concentra sub nici un chip. Mi-am luat o carte și-am căutat în Cișmigiu o bancă cît mai ascunsă . Din cînd în cînd mă uitam la ceas și starea de neliniște creștea cu fiecare oră, limbile abia se tîrau. Filmul săptămînii, în viziunea mea, începea puțin după prînz.

Cu o jumătate de ceas înainte m-am ridicat. Mi-am cumpărat cîțiva covrigi, i-am mîncat cu înghițituri mari și, tot mai convins că voi fi trimis și de data aceasta acasă, am ajuns la Cinematecă. Am scos abonamentul și am întrebat, un nod în gît mă făcea să mă bîlbîi, dacă pot să intru în sală.

„Mai așteptăm puțin. Poate mai vine cineva”, mi-a spus plasatoarea nepăsătoare, pe cînd mie presimțirea cea neagră îmi urla-n urechi că nu va mai veni nimeni. Retras într-un colț, de unde să văd ușa, mă uitam fără oprire la ceas. Timpul era ca melasa, dar, cînd mai rămăseseră doar cîteva minute, dintr-o dată mi s-a părut că prea se grăbește — mă rugam să se oprească, să-nghețe cu totul, doar, doar o veni cineva.

Dar n-a venit. Mă pregăteam să plec cînd plasatoarea mi-a făcut semn să intru. „Poate pînă la urmă apare cineva”, mi-a zis. Întîi n-am înțeles, apoi i-am mulțumit și m-am repezit înăuntru. M-am așezat pe rîndul din mijlocul sălii și mi-am fixat privirea pe ecranul alb, imens. Nu-l văzusem niciodată așa, niciodată nu mi se păruse atît de fără margini. Curios, dar eram liniștit, respiram rar și nu așteptam nimic. Eram sigur că-n curînd femeia care mă lăsase să intru va veni lîngă mine și-mi va spune că-i pare rău, dar că proiecția se anulează. Dar după două minute luminile s-au stins, boxele au fîșîit și pe ecran imaginile au început să alerge.

Trei ore și ceva nu-mi amintesc dacă am respirat. În fața ochilor, mai degrabă înăuntrul lor, Iuri Jivago și Lara și-au întrețesut viețile și dragostea încercînd să nu ia seama la tăvălugul istoriei ce se rostogolea indiferent peste ei, peste ceilalți, peste mine cel din sală, peste proiecționist, peste cei care afară își trăiau viețile de fiecare zi. Încet tristețea poveștii se purifica într-o frumusețe care durea fizic.

La un moment dat cred c-a intrat cineva în sală și s-a așezat cîteva rînduri mai în spate, dar a plecat destul de repede. Sau a fost o iluzie căci după un timp, niciodată n-aveam să mai trăiesc asemenea clipe, am simțit cum rîndurile de scaune din fața mea dispar, cum ecranul vine peste mine și mă înghite ca o gură imensă, cum trec dincolo ca într-o apă. A fost prima dată cînd m-am rătăcit într-o pădure de mesteceni și albeața scoarței zdrențuite a fost începutul credinței că magicul se-arată în cele mărunte și că ochii mei sînt vinovați, de cele mai multe ori, că nu-s pregătiți să-l vadă ori eu că nu-i las să mi-l arate.

Doctor Jivago
Doctor Jivago (1965) via Wikimedia Commons

Cînd s-a terminat, afară am mers cîțiva pași, apoi m-am sprijinit de-un zid, căci simțurile îmi slăbiseră și trupul mi-era ca de vată. Mi-am revenit am vrut să mă întorc în cămin, dar am luat-o la fugă spre Universitate, unde după puțină tîrguială, căci buchinistul văzîndu-mă cît de surescitat sînt și că nu mai vreau să dau drumul cărții din mînă îmi cerea de trei ori mai mult decît costase cartea nouă, am plecat cu romanul lui Pasternak. Cheltuisem banii ce-ar fi trebuit să-mi ajungă pentru restul săptămînii, dar…

În acea noaptea n-am dormit și dimineața m-a prins pe-o bancă gustînd pentru prima dată adevărata prospețime a începutului de zi.

Nu s-au iubit datorită inevitabilității sentimentului, nu s-au iubit «arși de pasiune», cum sînt descriși, în mod fals, îndrăgostiții. S-au iubit pentru că așa a vrut tot ce-i înconjura: pămîntul de sub picioarele lor, cerul de deasupra capetelor lor, norii și copacii. Dragostea lor le-a plăcut, poate, mai mult celor care-i priveau decît lor înșiși. Le-a plăcut necunoscuților de pe stradă, zărilor aliniate în timp ce ei se plimbau, camerelor în care se mutau și se întîlneau.1

se amestecau ca-ntr-un vîrtej cuvintele din carte cu imaginile din film, sania, mestecenii, frumusețea și tristețea iubirii și, deși presimțeam că nu voi gusta niciodată nimic din toate acestea, eram peste măsură de fericit că eram viu.

________

  1. Boris Pasternak, Doctor Jivago, trad. Emil Iordache, Editura Polirom, 2008, p. 622

Opinii

2 comentarii

  1. Mi-ati atins iarasi o coarda sensibila. Si eu eram fascinata de filme ,filme pe felii de paine. Cu Doctor Jivago am trait aceeasi fascinatie pe care ati descris-o si dvs. Si aceeasi impresie am avut ca nu voi trai niciodata asemenea sentimente la o asemenea intensitate.