„Sufletul ei a săltat în chip plăcut”: un altfel de sacrificiu matern

dragoste materna

Trăim vremuri în care toate cele ale trecutului le găsim nefolositoare, vremuri în care ne ascundem în spatele tehnologiei amăgindu-ne nu doar că viața noastră are un scop, ci că, mai ales, reușim să atingem fericirea mult visată. Și totuși viețile ne rămîn goale, iar fericirea născută din lucruri dispare la fel de repede pe cît a venit, căci aceste minuni ale tehnicii, răspunzînd unor nevoi artificial create, nu reușesc să umple golul dinlăuntru.

Ne lamentăm fără-ncetare că n-avem timp, deși ne-am transformat în sclavi veșnic pe fugă pentru mulțumirea stăpînilor. Ne întîlnim rar unii cu ceilalți, iar cînd se-ntîmplă ne dăm seama că am uitat cum să vorbim, ne închidem nepuntința în cuvinte care nu spun nimic și povestim întîmplări banale. Viețile ne sînt absorbite în vîrtejul amețitor al unei săptămîni cu două zile de „libertate”, dar care nu-s decît o simplă prelungire a goanei celorlalte cinci; sărbătorile și-au pierdut orice rînduielile și sînt la fel de găunoase, deși sclipitoare, ca o felicitare cu mesajul deja tipărit.

Cu toate că, mai mult decît orice altceva, avem nevoie de povești, pe cele vechi le respingem, căci ce-ar putea să transmită ele unor oameni care astăzi știu totul? Și totuși există în noi ceva de dincolo de timp care are nevoie de ele astfel că adunăm firimituri de ici de colo și plămădim mitologii noi.

Trecutul s-a transformat într-o mare poveste pentru copii, de spus seara înainte de culcare, dar o poveste care nu-i menită să transmită nimic, care nu înseamnă ceva, care nu-i în stare să ne ofere nici cea mai mică protecție în fața asaltului nebunesc al lumii moderne. Înainte aveam zîne, îngeri, draci, o aveam pe Baba-Cloanța, pe Muma-Pădurii, aveam Zburătorul, Zmeul și, deși nu credeam întru totul în ele, știam că-n caz de nevoie sînt acolo nu doar ca să ne sară-n ajutor, cît mai ales ca să înghită toate spaimele și toate slăbiciunile noastre; să le dea un nume și să le țină cît mai departe de noi. Existau frici îngrozitoare, bucurii pe măsură, povești, dar exista mai presus de orice un sentiment al apartenenței, al lui împreună.

Colindele care ne încîntă au devenit atît străine că nici măcar nu le mai înțelegem cuvintele. Poveștile din O mie și una de nopți sînt minunate într-un desen animat, deși ele niciodată n-au fost povești pentru copii, iar Harap-Alb nu ne mai atrage decît dacă e îmbrăcat în hainele noi ale benzilor desenate. Asta cînd nu cumva sînt prea violente pentru sufletele plăpînde ale copiilor noștri.

Despre pilde ori frînturi de înțelepciune din oricare religie nici n-aș vrea să pomenesc: sîntem cu mult prea evoluați pentru asemenea nimicuri, dar gustăm și urmăm cu fanatism predici și reguli de dezvoltare personală, ținem cu strictețe diete absurde, dar disprețuim înfrînarea atît cea a trupului, dar mai ales cea a sufletului, adică postul.

Într-o astfel de poveste uitată, din timpuri care credem că n-au existat, e îngropată o uimitoare fărîmă de lumină.

40 de mucenici
Anonim, Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia, Mănăstirea Sf. Ioan Teologul din Patmos

În cartea neterminată a bisericii, Viețile sfinților, în data de 9 martie se povestește martiriul îndurat de 40 de soldați în cetatea Sevastiei.

Se întîmpla în zorii creștinismului, pe cînd Constantin cel Mare le oferise adepților noii credințe libertate religioasă. El stăpînea partea de apus a Imperiului Roman, pe cînd Licinius pe cea de răsărit. Dar acesta din urmă continuă să-i persecute pe creștini și, mai ales, să-i înlăture din armată de teama unor rebeliuni.

Legenda spune că în Sevastia un grup de 40 de soldați care făceau parte din Legiunea XII Fulminata își mărturisesc public credința în acea vreme de prigoană, sînt închiși, torturați, amăgiți cu promisiuni, dar nu se leapădă. Erau „bărbați tari și nebiruiți în războaie, iar în dumnezeieștile Scripturi foarte iscusiți” și-n închisoare se rugau ca să nu se-arate slabi. Dumnezeu vine la ei în miez de noapte și le spune că e mulțumit de truda lor și le-amintește că doar „cel ce va răbda pînă la sfîrșit, acela se va mîntui.”

Sînt judecați și cum refuză din nou să abjure sînt bătuți cu pietre, dar pietrele nu-i ating, ci, în mod miraculos, se întorc și îi rănesc pe atacatori. Sînt iar întemnițați, glasul lui Dumnezeu se aude din nou și le cere sacrificiul suprem: „Cel ce crede în Mine, de va și muri, viu va fi”, cît despre încercările de aici „degrabă vor trece”.

A doua zi, arătîndu-se și mai neînduplecați în credință, sînt „osîndiți, în vreme de iarnă, să petreacă [dezbrăcați] toată noaptea în mijlocul unui lac”. În noaptea care-nainta încet și care trebuie să li se fi părut cît o veșnicie, în frigul pătrunzător, în mijlocul apei care îngheța, trupurile și sufletele multora trebuie să fi șovăit, dar cumva cei mai puternici dintre ei au reușit să-i ajute și pe cei slabi să reziste pînă dimineață. Pe mal, o baie încălzită și imaginea ei, a fumului care ieșea pe coș, gîndul la apa fierbinte, la căldură, trebuie să le fi sporit chinul peste măsură. Unul dintre ei în ciuda tuturor încurajărilor, nu rezistă și aleargă să se salveze, dar se prăvălește mort din cauza căldurii.

Rămîn doar 39 și cînd, spre dimineață, din cer încep, „într-o lumină ca soarele, atît de caldă, ca în vremea secerișului”, să coboare coroane pentru fiecare din cei rămași, unul dintre soldații care-i păzeau mărturisește că e creștin, își aruncă hainele și intră în lac pentru ca numărul lor să rămînă neschimbat.

Cînd s-a făcut ziuă abia mai respirau, sînt scoși din lac și li se zdrobesc, cu ciocanele, fluierele picioarelor (ori gleznele, în altă variantă). Dar și după asemenea caznă unul dintre ei, cel mai tînăr, pe nume Meliton rămîne în viață. Trupurile celor morți sînt încărcate în care și duse să fie arse.

Și acum urmează momentul înfricoșător al poveștii. Meliton este lăsat lîngă lac în speranța că, revenindu-și, fără ceilalți care să-l îmbărbăteze, va accepta lepădarea, doar că mama lui „văzînd pe fiul ei singur, lăsîndu-și slăbiciunea femeiască și avînd tărie bărbătească, a luat pe fiul său pe umeri și fără de temere mergea după car”, „neținînd seama că este femeie slabă și înăbușindu-și în suflet toată durerea de mamă.” Dintr-o dată mama acelui ultim soldat iese din hotarele îndelung stabilite ale firii ei de femeie, dar mai ales de mamă și împlinește un cu totul alt sacrificiu: își adună toate puterile, lasă de-o parte toată neputința omenească și devine călăuză a fiului nu în viață, ci în moarte.

Și textul hagiografic cuprinde în el o frază care lămurește gestul ei: „Cînd mama lui a văzut însă că rămîne singur, a socotit că lucrul acesta înseamnă ceva mai mult decît moartea ei și a fiului ei.”, căci acest ceva mai mult închide în el nu doar scopul adînc al vieții, ci și singura presimțire a eternității ce ni se permite aici.

„Cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”, auzise poate în învățăturile primilor misionari și acum, conștientă ori nu, împlinea cuvintele lui Christos, căci purta în spate, ca pe-o povară imensă, carne din carnea ei și suflet din sufletul ei spre a le da morții, pierzaniei celei de pe urmă ca un sacrificiu necesar, dar și ca o dovadă a dragostei de mamă: „numai atunci fiul ei va trăi cu adevărat, cînd l-ar vedea și pe el mort și părăsit împreună cu ceilalți.”

Iar Meliton, împăcat că nu e părăsit, își dă sufletul și momentul e încrustat într-o frază minunată, plină de-o poezie suavă: „mama simțindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult și sufletul ei a săltat în chip plăcut de sfîrșitul fiului ei.” O durere crîncenă trebuie să-i fi sfîșiat sufletul la fiecare pas așezat în urma carului ce purta trupurile moarte ale celorlalți, dar gîndul salvării fiului a înăbușit-o.

Trupul tînărului e ars alături de-al celorlalți 39, oasele sînt aruncate în apa unui rîu ca să nu fie găsite de creștini, dar aceștia venind noaptea le găsesc căci, deși se nimeri una foarte întunecoasă, „deodată s-au luminat oasele sfinților în apă ca stelele” ca și cum uitîndu-te pe cerul negru dintr-o dată stelele sclipesc cu putere și închipuie vietățile ascunse pînă atunci în adînc: leul, taurul, capricornul, berbecul, peștii…

Sacrificiul lui Isaac
Caravaggio, Sacrificiul lui Isaac, Galeria Uffizi, Florența

„Avraame, Avraame! (…) Ia pe fiul tău pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pămîntul Moria și adu-l acolo ardere de  tot pe un munte, pe care ți-l voi arăta Eu!” îi cere Dumnezeu și Avraam se supune urcă în munte, ridică jertfelnic, își așază fiul peste lemne, întinde mîna, ia cuțitul și e gata de jertfă, dar îngerul Domnului îl oprește. Avraam își sacrifică fiul pentru Dumnezeu, pentru ca o poruncă a Lui să nu rămînă neîmplinită, pentru ca credința-i încercată să se-arate puternică. Fiul e doar ofranda.

Sacrificiul mamei lui Meliton nu se naște însă din ascultare, nu e pentru sine, ci e împlinit pentru ca fiul să iasă din închisoarea acestei vieți în eternitatea celeilalte prin ușa de lumină. Avraam își înfrînge durerea prin supunere, mama prin împlinirea speranței.

„Juratu-M-am pe Mine însumi că de vreme ce ai făcut aceasta și n-ai curțat nici pe singurul tău fiu, pentru Mine, de aceea te voi binecuvînta cu binecuvîntarea Mea și voi înmulți foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării…” e legămîntul lui Dumnezeu față de Avraam.

Despre mamă nu ni se mai spune nimic. Nu ne-a rămas nici măcar numele. Nu știm de i s-a arătat și ei Dumnezeu să-i mulțumească și s-o răsplătească. A rămas să-și jelească fiul și să-și trăiască durerea, consolîndu-se, acum că primejdia ce amenințase mîntuirea lui trecuse, că viața ei a avut un sens și că poate se va găsi și pentru ea mîntuire. Durerea pierderii trebuie s-o fi însoțit însă pînă la sfîrșit.

arborele vietii
Pacino di Bonaguida, Lignum Vitae

Se spune că amintirea celor 40 de mucenici e prăznuită la începutul Postului Mare ca pildă și încurajare pentru încercarea prin care cel care se încumetă să postească trebuie să treacă. Căci postul, în afara simplei abțineri de la mîncare, înseamnă cu mult mai mult: acum se-adună ispitele, acum vin regretele, acum melancolia își capătă aripile străvezii și te-acoperă în ceasuri de disperare, acum zilele se transformă în cărările unui labirint în care sînt șanse foarte mari ca sufletul să ți se rătăcească pentru totdeauna. La tot pasul pîndesc și lacul înghețat, și baia ademenitoare, și chinurile, și zdrobirea oaselor spre moarte, dar și promisiunea fericirii. Dar cine știe de unii dintre noi, în prăbușirea cea mai din adînc, n-au norocul de-a găsi mama care să-i poarte în spate ori chiar devin, la rîndul lor, călăuze.

Poate e doar o poveste, poate că n-au fost 40, poate nici măcar 10, poate au fost doar trei și unul dintre ei a fugit să se-ncălzească și s-a salvat, locul nu i l-a luat nimeni, iar cei rămași au murit pînă la ziuă și picioarele nu le-au mai fost fărîmate și poate că, pe bună dreptate, nimic din toate acestea nu mai e de crezut azi, într-o lume secularizată – privindu-ne slăbiciunile în oglindă gîndim c-ar fi o copilărie să ne mai jertfim viața, îndurînd asemenea cazne, pentru un lucru atît de „nefiresc” cum e credința. Dar chiar dacă nimic din toate acestea n-ar fi adevărat, un singur gînd e de-ajuns să-ntoarcă speranța, gîndul că încăpățînarea și tăria acelei mamei n-au dispărut cu totul, că undeva, ascunsă, pîlpîie credința într-un bine dincolo de noi, că încă există un Paște care să ne încălzească inimile…

Am hibernat în lung trecut
Renască soarele de Paște
În pieptul meu mai sloi decît
Cei patruzeci de la Sebasta
Ce schingiuți n-au fost atît

Guillaume Apollinaire, Romanța celui rău iubit 1

…sufletul ei a săltat în chip plăcut…

________

  1. trad. C. D. Zeletin

Opinii