„Nu cred că doi oameni ar fi putut fi mai fericiți”: ultima scrisoare a Virginiei Woolf

Virginia Woolf

Unele lucruri, unele fapte ori întîmplări, unele vorbe și unele gînduri ar trebui trecute pentru totdeauna sub tăcere. Și poate că mai ales ultimele noastre clipe ar  trebui acoperite sub vălul bunei-cuviințe, căci poartă în ele sacralitatea a tot ce-a fost ființa noastră.

Dar mult prea plini de slăbiciuni, nu reușim să ne înfrîngem dorința de a ști ce-a fost ori ce s-a spus în acele ceasuri mai ales în cazul celor a căror trecere prin lume a lăsat urme adînci.

Așa s-a întîmplat și cu ultima scrisoare a Virginiei Woolf (1882-1941). Născută Adeline Virginia Stephen de-a lungul vieții s-a luptat cu ceea ce azi numim tulburare bipolară. Moartea mamei pe cînd avea doar 13 ani în 1895 și cea a surorii vitrege peste doar doi ani aduc primele căderi nervoase, determinate se pare și de abuzurile sexuale pe care împreună cu sora sa, Vanessa, le-a suferit din partea celor doi frați vitregi. Moartea tatălui în 1904 dă naștere celei mai serioase crize de pînă atunci, astfel că Virginia e internată pentru un timp.

În 1912 se căsătorește cu Leonard Woolf, iar între cei doi se creează o legătură specială pentru tot restul vieții, el fiindu-i alături în toate, reazem în vreme de boală.

Dar în 1941 (izbucnise războiul, casa din Londra fusese bombardată, terminase ultimul roman – Între acte) boala se-ntoarce întărită.

În ziua de 28 martie Virginia îi scrie pentru ultima dată lui Leonard. Nu e o scrisoare de adio adresată lumii, ci una de despărțire de un iubit și de-un prieten drag.

Dragul meu,

Sînt sigură că înnebunesc iar. Simt că nu mai putem trece din nou prin acele momente îngrozitoare. Și că nu-mi voi mai reveni de data aceasta. Încep să aud voci și nu mă pot concentra. Așa că voi face cea ce pare a fi cel mai bun lucru. Mi-ai dăruit cea mai mare fericire posibilă. Ai fost în toate privințele tot ceea ce putea fi cineva mai bun pentru mine. Nu cred că doi oameni ar fi putut fi mai fericiți înainte ca această boală teribilă să apară. Nu mă mai pot împotrivi. Știu că îți distrug viața, că fără mine ai putea lucra. Și vei lucra știu. Vezi, nici măcar nu mai pot să scriu cum se cuvine. Nu mai pot citi. Ceea ce vreau să spun e că ție îți datorez toată fericirea vieții mele. Ai fost întru totul răbdător cu mine și nemăsurat de bun. Vreau să spun asta – ceilalți o știu deja. Dacă cineva m-ar fi putut salva, tu ai fi fost acela. Nu mai am nimic cu excepția certitudinii bunătății tale. Nu pot să-ți distrug viața în continuare.

Nu cred că doi oameni ar fi putut fi mai fericiți decît am fost noi. V. 1

Sînt rînduri în care Virginia își strigă disperarea și neputința de a mai ține piept bolii a cărei întoarcere o simte de-a dreptul înfricoșătoare. „Demonul amiezii” învinge și ea își umple buzunarele cu pietre apoi se cufundă încet în rîul Ouse.

Călătorie în larg, Camera lui Iacob, Doamna Dalloway, Spre far, Orlando, Valurile rămîn să poarte pentru noi părticele din sufletul ei. Între ele acel răvășitor fragment din Valurile: 

Cîteodată mi se pare că nu sînt femeie, ci lumina care cade pe gard, pe pămînt. Cîteodată parcă aș fi anotimpurile, parcă aș fi ianuarie, mai, noiembrie; glodul, negura, zorile.

________

  1. sursa, traducerea îmi aparține

Opinii

2 comentarii

  1. Fain stil si faina manera de a spune povestea. M-am luptat cu Orlando si Spre far… Nu mi-au placut deloooc! Poate era starea mea de atunci, sau traducerea. Cert e ca articolul tau ma face sa mi doresc sa citesc ceva de Woolf. Cu alti ochi acum 🙂

Bun venit!


De articolele mele vă plac și de vreți să mă găsiți și mîine aici, fiecare din butoanele de mai jos e un mod de a-mi spune că vă pasă.

Mulțumesc!