despre ispitirile și nevoințele cuvintelor

„Nu cred că doi oameni ar fi putut fi mai fericiți”: ultima scrisoare a Virginiei Woolf

Unele lucruri, fapte ori întîmplări, unele vorbe și unele gînduri, de multe ori, e bine să fie trecute pentru totdeauna sub tăcere. Și poate că mai ales ultimele noastre clipe ar trebui acoperite sub vălul bunei-cuviințe, căci poartă în ele sacralitatea a tot ce-a fost ființa noastră.

Dar mult prea plini de slăbiciuni, nu reușim să ne înfrîngem dorința de a ști ce-a fost ori ce s-a spus în acele ceasuri mai ales în cazul celor a căror trecere prin lume a lăsat urme adînci.

Așa s-a întîmplat și cu ultima scrisoare a Virginiei Woolf (1882-1941). Născută Adeline Virginia Stephen de-a lungul vieții s-a luptat cu ceea ce azi numim tulburare bipolară. Moartea mamei în 1895, pe cînd Virginia avea doar 13 ani, urmată de cea a surorii vitrege, peste doar doi ani, determină primele căderi nervoase, accentuate, se pare, și de abuzurile sexuale pe care împreună cu sora sa, Vanessa, le-a suferit din partea celor doi frați vitregi. Pentru ca, în 1904, moartea tatălui să dea naștere celei mai serioase crize de pînă atunci, criză ce duce la internarea ei pentru o vreme.

În 1912 se căsătorește cu Leonard Woolf, iar între cei doi se creează o legătură specială pentru tot restul vieții, el fiindu-i alături în toate, reazem în vreme de boală, și toate par a se așeza. Dar în 1941 (izbucnise războiul, casa din Londra fusese bombardată, terminase ultimul roman — Între acte) boala se-ntoarce întărită.

În ziua de 28 martie 1941, Virginia îi scrie pentru ultima dată lui Leonard. Nu e o scrisoare de adio adresată lumii, ci una de despărțire de un iubit și de-un prieten drag.

Dragul meu,

Sînt sigură că înnebunesc iar. Simt că nu mai putem trece din nou prin acele momente îngrozitoare. Și că nu-mi voi mai reveni de data aceasta. Încep să aud voci și nu mă pot concentra. Așa că voi face cea ce pare a fi cel mai bun lucru. Mi-ai dăruit cea mai mare fericire posibilă. Ai fost în toate privințele tot ceea ce putea fi cineva mai bun pentru mine. Nu cred că doi oameni ar fi putut fi mai fericiți înainte ca această boală teribilă să apară. Nu mă mai pot împotrivi. Știu că îți distrug viața, că fără mine ai putea lucra. Și vei lucra știu. Vezi, nici măcar nu mai pot să scriu cum se cuvine. Nu mai pot citi. Ceea ce vreau să spun e că ție îți datorez toată fericirea vieții mele. Ai fost întru totul răbdător cu mine și nemăsurat de bun. Vreau să spun asta — ceilalți o știu deja. Dacă cineva m-ar fi putut salva, tu ai fi fost acela. Toate au dispărut cu excepția certitudinii bunătății tale. Nu pot să-ți distrug viața în continuare.

Nu cred că doi oameni ar fi putut fi mai fericiți decît am fost noi. V.1

Sînt rînduri în care Virginia își strigă disperarea și neputința de a mai ține piept bolii a cărei întoarcere o simte de-a dreptul înfricoșătoare. Demonul amiezii învinge și ea își umple buzunarele cu pietre apoi se cufundă încet în rîul Ouse.

Călătorie în larg, Camera lui Iacob, Doamna Dalloway, Spre far, Orlando ori Valurile rămîn să poarte pentru noi părticele din sufletul ei. Printre pagini, acel răvășitor fragment din Valurile:

Cîteodată […] mi se pare că nu sînt femeie, ci lumina care cade pe gard, pe pămînt. Cîteodată parcă aș fi anotimpurile, parcă aș fi ianuarie, mai, noiembrie; glodul, negura, zorile.2

  1. sursa, traducerea îmi aparține, I. S. 

  2. Virginia Woolf, Valurile, trad. Petru Creția, Editura RAO, 2007, p. 79 




ADAUGĂ UN COMENTARIU

Cîmpurile marcate cu * sînt obligatorii. Adresa de e-mail nu va fi publicată. Acest site folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor.
Comentariile sînt publicate după aprobarea acestora de administratorul site-ului.