ispitirile și nevoințele cuvintelor

Un gest mărunt

Cred despre mine că, în majoritate timpului, sînt o persoană cerebrală, că, rareori, las sentimentele să pună stăpînire pe mine și că, de mult prea multe ori, trebuie să întorc o problemă pe toate fețele și s-o privesc din nenumărate unghiuri înainte de a-i găsi o rezolvare, alegînd soluția corectă. Și de cele mai multe ori e inutilă, căci adevăratul răspuns vine pe căi nebănuite, fără ca eu să-l fi întrezărit măcar. Dar și acestor momente le găsesc o explicație, mult prea obișnuit să caut o cauzalitate (fabricînd-o de cele mai multe ori) pînă și faptelor cu totul întîmplătoare. Iar acest zbucium neîncetat definește cumva partea rațională din mine.

Și totuși am și eu nopțile mele de îndoială, ceasurile ori clipele cînd „înțeleg” ori măcar accept că există o urzeală nevăzută și indescriptibilă în tot ce ne înconjoară, că firele ce ne leagă fac parte dintr-un desen minunat, dar nu mai puțin înfricoșător prin ceea ce reprezintă.

Mai ales că această urzeală e presărată cu ghemotoacele ce alcătuiesc momentele fundamentale ale fiecărei vieți, cele care-o definesc și, prin conectarea cărora, se naște drumul și povestea ei. Dar mai sînt și unele, cu totul neașteptate, a căror însemnătate o pătrundem mult mai tîrziu.

Pentru mine, unul dintre acestea a avut loc cu mai bine de jumătate de an în urmă. Epuizat după o seară și o noapte de chin și de întrebări, neștiind ce cale să apuc, tot mai convins că blogul și că scrisul, în general, sînt un drum închis pentru mine, am deschis computerul în căutarea unei destinații pentru acel sfîrșit de săptămînă. Simțeam nevoia să ies, să uit de toate, să conduc pînă cînd mă vor durea ochii, spatele și picioarele de încordare, pînă cînd orice gînd înșelător va dispărea într-o ceață amorfă, cînd, în cutia cu mesaje, goală în ultima vreme, am găsit unul nou. Scris în grabă, probabil de pe telefon, aduna în cîteva rînduri mulțumiri pentru tot ce-a reprezentat descoperirea blogului și despre cum articolele mele i-au făcut zilele suportabile, undeva departe de țară.

Cuvinte simple, scrise din inimă, și care, pentru mine, au reprezentat în acea zi granița dintre prăbușirea totală și reclădirea treptată a încrederii. Am mulțumit imediat, dar nu știu dacă îndeajuns, sper ca aceste rînduri s-o facă cu mult mai bine.

Am mai primit de multe ori încurajări și, pentru fiecare în parte, le mulțumesc celor care și-au făcut timp să le scrie, dar simplitatea și bunătatea, pe care le-am simțit în spatele acelui mesaj, născute poate și din momentul de tulburare, au fost altceva, au fost asemeni firului de ceapă de care, într-o veche poveste, un păcătos era lăsat să se-agațe în încercarea de a scăpa chinurilor iadului.

Peste puțin timp, firul s-a rupt și am căzut iar, dar amintirea lui încă îmi aduce zîmbetul pe buze și mă face să cred că, pentru cineva, undeva, cuvintele mele sînt, uneori, o alinare. Și asta e de ajuns ca să am curajul să mă trezesc într-o nouă dimineață, să deschid un caiet (ciornele sînt întotdeauna pe hîrtie) și să scriu încercînd s-aduc un strop de alinare ori de lumină (iertați-mi lipsa de modestie!) în lumea asta atît de tulbure.

Căci ce-ar fi scrisul fără dimensiunea lui umană? De ce-am scrie articole ori cărți care nu-nseamnă nimic, care nu-s „toporul pentru marea înghețată din noi“ după cum nota Kafka? De ce să nu scriem ceva care să ne mîngîie ceasurile de disperare ori care să ne-ajute să ne ridicăm din adîncul cel mai adînc și să ne-arate, fie și pentru o clipă doar, lampa ce încă pîlpîie?

 

La sfîrșit de săptămînă, vă invit să citiți și ce credea Franz Kafka depre cărțile pe care ar trebui să le citim.



ADAUGĂ UN COMENTARIU

Cîmpurile marcate cu * sînt obligatorii. Adresa de e-mail nu va fi publicată. Acest site folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor.
Comentariile sînt publicate după aprobarea acestora de administratorul site-ului.